Autism

Dacă îi arăţi unui autist o livadă şi-l întrebi “Ce vezi?”, e posibil ca el să-ţi răspundă fără ezitări: “324 de pomi”.

Dacă faci efortul să-i numeri, vei constata că răspunsul lui e foarte precis.
Se presupune că în România există doar 30000 de persoane suferind de autism.
Se presupune că restul, până la 20 de milioane, văd livada.

Oare?

Televiziunile mogulilor răi dau în reluare, până la exasperarea telespectatorilor un rezumat strict cronologic al declaraţiilor guvernului privind situaţia noastră economică: la noi nu e criză - este, dar mică – am ieşit din criză – avem bani – avem, dar nu destui – nu mai sunt bani.
Apoi vine o liotă de analişti, tocşoişti , specialişti care-şi etalează umorul fin, discursul spumos, erudiţia în domeniul economic şi financiar şi ne descreţeşte nouă frunţile, ne ajută să ne vărsăm năduful, dă glas furiei noastre, ne satisface nevoia de-a vorbi deschis despre, pentru ca în final să ne trimită la culcare cu arătarea dinţoso-păroasă care încheie emisiunea lui Mircea Badea.
Adormim şi visăm c-am bătut cu pumnul în masă, urlând “Totuşi, unde sunt banii?” . Când să aflăm răspunsul, sună deşteptătorul, începe o nouă zi în numărătoarea zilelor şi, mai pe seară, o nouă seară, cu o nouă despicare a iţelor în patru…

Probabil că, în curând, n-o să ne mai întrebăm unii pe alţii “Ce mai faci?”, o să ne luăm la sigur - “La cât ai ajuns cu numărătoarea?”. “La 29.000” o să zică cineva, “Auăleu, şi nu te-ai plcitisit? - o să se mire celălalt, mai lasă-i şi p-ăştia care au ajuns abia la 9000”, iar noi, fără să pierdem şirul, o să efectuăm imediat împărţirea, în paralel, cu mintea noastră încă sănătoasă şi-o să înţelegem că ni se vorbea despre cei tineri.

Pe urmă o să ne întoarcem la evocarea strict cronologică a faptelor, a zicerilor, a dezicerilor, a promisiunilor, a emisiunilor.


Măcar atât, fiindcă atunci când şi-a luat Udrea NUP anticipat de la Parchet, pentru capete de acuzare încă neformulate sau când a anunţat copilul prezidenţial, pe deasupra fundei de la gât, că în ţara ei s-au redus pensiile şi salariile, folosind perfectul compus pentru o acţiune ce va avea loc în viitor, nici măcar ordinea cronologică a faptelor nu s-a respectat şi-am rămas aşa, buimaci, în buclă temporală.

Văd în ziar un reportaj despre acelaşi ministru pluriministerial intitulat - “Elena Udrea: E şi o parte bună a faptului că nu avem drumuri. Au rămas oaze de natură nealterate”.
Poate greşesc, poate nu e reportaj, o fi articol.
Dar cum să citezi, ca jurnalist, o mostră din concentratul de dispreţ plus nesimţire pe care ne-o dă aceasta şi să rămâi doar cronicarul neutru al seminarului despre noul brand turistic al României ?
Ăsta nu e autism?

Cum să accepţi interminabile dialoguri despre legea achiziţiilor publice - cum se reduc fondurile, cum se transparentizează licitaţiile, cum va scădea în viitor consumul de ace, gume, hârtie igienică – fără să te întrebi, măcar odată, de ce pe ei îi costă o coală A4, cumpărată după aprofundata analiză a ofertelor, cât ne costă pe noi un top de hârtie la librăria din colţ?
Ăsta nu e autism?

Ce caută o analfabetă şi-un cioban la Parlamentul Europei, cum de stă, încă angajată într-o televiziune, o jurnalistă care crede că erupţia vulcanului Vezuviu a îngropat Sodoma şi Gomora, de ce se înlocuiesc, la interval de nouă luni, pe aceeaşi stradă, bordurile noi cu altele şi mai noi, cum de mai există încă 5 milioane de conaţionali care cred că Băsescu e duşmanul corupţiei, dar nu e lăsat s-o lichideze?

Şi dacă s-ar găsi răspunsuri la aceste întrebări, tot n-am face dovada că suntem normali. Fiindcă nu de răspunsuri ducem lipsă, ci de îndreptarea lucrurilor.

Până atunci, stăm aşa, ca autiştii, preocupaţi până la obsesie de câte un detaliu din întreg, ignorându-l pe ultimul, numărând pomi, oi, zile, nopţi…