marți, 27 octombrie 2009

Zgarda





Cândva, prin ’90, imediat după ce s-a topit în aer mirosul prafului de puşcă, m-a sunat un prieten de-al tatălui meu şi m-a rugat să trec urgent pe la ei fiindcă are să-mi dea ceva.

“Ce, Horia?”, l-am întrebat ca să prelungesc convorbirea, să câştig timp, să amân drumul în strada Dr. Turnescu, 13.
“Nu pot să-ţi spun la telefon. E un cadou. Dar trebuie să vii azi.”
Nu putea fi un Gallè, fiindcă Horia nu era un generos, ţinea la cioburile lui şi, dacă mai târziu a început să le vândă, a făcut-o din motive strict pecuniare.
Erudit şi egoist, iubind cărţile, obiectele de artă şi câinii şi acceptându-şi în preajmă nevasta, doar fiindcă era singurul om care se mulţumise cu locul patru în clasamentul afecţiunii lui, nu ştiu ce cadou putea să-mi facă el, mie.

Totuşi m-am dus, în aceeaşi după amiază.

Casa mirosea cunoscut, a lemn vechi şi-a stătut, a linişte impusă, a praf şi-a Bianca, o mamaie de caniche care promitea să apuce sfârşitul lumii, aşa grasă şi castrată cum era.

Pe vremea aceea Horia încă se mişca vioi, avea vlagă, vervă, cancerul abia se încuibase neştiut în pliurile stomacului, el se considera doar dificil la mâncare şi era un povestitor desăvârşit.
Aşa că nu m-a dus imediat să-mi văd cadoul, m-a ţinut în salon la cafea, i-a dat mii de ordine Simonei, mi-a mai povestit câte ceva uimitor şi abia după, într-un târziu, când totuşi obosise, m-a condus în bucătărie.

În bucătărie era totul neschimbat. Horia şi-a tras un scaun şi-am făcut la fel. Apoi a zis “Uită-te sub masă!” M-am uitat. Era acolo un ghem de câlţi albi, ovoidal, care tremura ritmic la una din extremităţi, putea fi orice, dar, cel mai probabil, era un câine.
Viu, pentru că respira.

“L-am găsit pe 24 decembrie, mi-a spus Horia. Era legat de gât cu o bucată de tifon şi stătea să se sufoce. Mi-au trebuit câteva ore ca să-l ademenesc, cu mâncare, fiindcă era traumatizat psihic. Înspăimântat de moarte. Nu ne vrea! Mă gândeam că poate te vrea pe tine. Noi îi spunem Norocel. “
Mie, care n-avusesem niciodată vreo vieţuitoare, doar o muscă, sub un pahar, câteva zile, în copilărie, mi s-a părut dumnezeiesc de frumos.
M-am băgat sub masă, l-am strigat, l-am mângâîat şi l-am scos de-acolo.
Căţelul n-a dat niciun semn. Nici din coadă n-a dat - ştiam că aşa se bucură ei - dar nici nu s-a zbătut să-mi scape din braţe.
“Adjudecat!”, a zis Horia şi-am rămas aşa, cu Norocelul în poală, până s-a îmbrăcat el, până a vorbit cu Simona, până a scos Skoda din garaj.

În prima noapte a stat cu nasul lipit de luftul uşii de la intrare.
N-a vrut apă, n-a mâncat.
Mi-am pus trei perne de la canapea lângă el şi i-am vorbit până am aţipit amândoi.
A doua zi, duminică, a stat la fel. Statuie.
L-am sunat pe Horia şi i-am spus: “Nici pe mine nu mă vrea, am impresia că te aşteaptă pe tine.” “El a zis “Scuză-mă, am nişte musafiri, vorbim mâine, scoate-l la plimbare.”
L-am legat de gât cu un cordon de halat şi l-am dus, mai mult târâş, în spatele blocului. A făcut pipi de două ori, mi s-a părut suficient, l-am întors, cu forţa, în casă.
Pe urmă m-am gândit că e sub demnitatea unui câine să iasă la plimbare priponit într-un cordon de halat de baie şi m-am dus în piaţă, să-i cumpăr zgardă şi lesă.

La prânz i-am pus zgarda cu mare uşurinţă, fiindcă întindea gâtul, ca o girafă. Am repetat plimbarea, a fost cooperant, l-am băgat în casă şi i-am scos zgarda.
S-a întristat.
Mi s-a părut că mi se pare.
I-am pus-o iar şi, ce credeţi că a făcut, s-a ridicat pe labele din spate şi m-a salutat, întinzându-mi laba dreaptă.
Ştia să dea laba! Avusese un stăpân şi acum mă recunoştea pe mine în postura asta, fiindcă-l plimbasem cu lesă şi zgardă, ca la carte!

L-am sunat iar pe Horia şi i-am spus “Mă vrea! E câinele meu! S-a bucurat când i-am pus zgarda de gât! … E câinele meu!“
Horia a zis “Of, şi ăsta?!” , apoi am vorbit despre altceva, despre ce mănâncă un câine, în general, supă de vită cu orez fiert, carne puţină şi alte rahaturi de-astea.
N-am apucat să-l întreb de ce exclamase aşa: “Of, şi ăsta?!”

Au trecut câţiva ani, Horia a murit de cancer gastric, Simona era de neabordat şi eu, între timp, am uitat că mă mirase chestia cu zgarda, adică de ce a zis Horia, dezamăgit, “of, şi ăsta?!”, când a aflat că Norocel se simte în siguranţă cu zgarda de gât…

Şi uite, în zilele din urmă, am priceput, în sfârşit.
Numai că amândoi sunt morţi, şi Horia, şi câinele, şi eu nu mai am cui spune…

15 comentarii:

  1. Asa ca ne spusesi noua.
    Ai un stil de a spune de imi vine sa ma-mbat. Incepi dragut, cu un catel alb care de labuta, dupa care vine moartea si mai pui la pachet si destinul de sluga proasta al romanului. Uuuufffff, Renata, Renata...

    RăspundețiȘtergere
  2. M-ai facut sa pling! Se pare ca libertatea e o stare de spirit, mai mult decit orice. Si ca se invata. Daca nu ai idee despre ceea ce inseamna libertatea, iti cauti zgarda toata viata.
    Ma bucur pentru catelus. Cel putin l-ai facut fericit!
    Despre Horia, nesuferit, dar stia ce spune...

    RăspundețiȘtergere
  3. Bubico, ce-a facut SorinM, a inchis pentru inventar?

    RăspundețiȘtergere
  4. Ina,
    Eşti supercititor!
    Mi-ai dat un feedbeck, cum premianţii nu primesc!
    Sunt fericită că toamna moale care ne înconjoară rămâne printre noi, cu frunzele ei, şi nu se sprie de ce trăim.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mihaela,
    Horia n-a fost un nesuferit! Poate economia acestei relatări în scris şi pilda ei, l-au făcut nesuferit.
    La 30 de ani distanţă unul de altul, a fost unul dintre cei mai de seamă prieteni ai mei.
    A fost ceea ce la şcoală nu afli niciodată.

    RăspundețiȘtergere
  6. Zâzanie, nu te impacienta! E o defecţiune tehnică. probabil!

    RăspundețiȘtergere
  7. Scuze din nou pentru ca sunt departe de topic, sunt dator Renatei ...cu ceva nuci de la threadul precedent.

    Ieri m-am referit la cei care blameaza necontenit securitatea mostenita de la cizmar si pun pe seama ei nereusitele economice si sociale ale unei natiuni needucate politic si care-i nu-i in stare sa priceapa de unde i se trag necazurile.
    Aceasta securitate este si va fi, indiferent daca voi o s-o acceptati iar cei ce vor "sifona" (citeste turna) vor fi oamenii moderni contemporani si cu viitor stralucit, cei ce vor continua sa blesteme nu vor ajunge nicaieri.
    Toate statele lumii au o "securitate" cu singura diferenta ca cele avansate nu o mostenesc de la un cizmar nenorocit.
    In acele tari cetateanul de rand e "turnator" prin definitie, fiind invitat permanent sa participe la dezvaluirea infractorilor de drept comun. In privinta celor care comit infractiuni la nivel inalt e vorba de pregatirea si educarea aparatului executiv de a asigura aplicarea legilor in mod egal.... Hehehe, aici e mult de discutat si nu ma erijez in a fi un jude competent al inegalitatilor social-economice, va las pe voi sa gasiti (visati) solutii echitabile ca eu unul nu le-am aflat inca:)

    Am fost oare mai putin ermetic decat ieri?

    RăspundețiȘtergere
  8. Ete, renata, ca sa nu zici ca nu te baga securitatea in seama. Asta "buna"de pe vremea lui Baselul. Peneveu...

    RăspundețiȘtergere
  9. zazanie mica,
    fii clara ca eu mi-s greu de cap.
    uite, dovada ca sunt greu de cap e ca mi-au trebuit peste 20 de ani de trai in afara Romaniei ca sa vad ce si cum cu aparatele politice dominante. te rog, explica-mi ce legatura are Baselul cu neveu, admitand ca te-ai referit la mine cand ai spus "peneveu?
    o fi vreo gluma mai noua care-mi scapa?
    haide, da-i bice, am pielea groasa.

    RăspundețiȘtergere
  10. Cat de groasa?!
    Suporti sa-ti spun, de pilda, ca nu-mi place nik-ul tau si nici subiectul pe care-l reiei cu obstinatie?
    Ai avea -in ochii mei -o singura scuza: sa fii unul din academiatacuta. Unul pe care-l stiu eu. Esti?

    RăspundețiȘtergere
  11. Groasa ca soriciu de porc daca raspunsul asta iti satisface placerile.
    Nickul meu pleaca de la Nvopsitul, aka NV, aka Octav Nour care n-are de cine se ascunde.

    M-ai putea sti dupa numele dat pe situl Renatei?
    Incantat de cunostinta, zazanie, vad ca extrem de usor sa azvarli cu mucii-n strada cand te ascunzi dup-un nick, nu-i asa?

    Ce este academiatacuta?
    Si cu cine am onoarea sa discut?

    RăspundețiȘtergere
  12. Neveule,
    am mai făcut odată acest apel la înţelepciune!
    Lasă Zâzania în pace! Nu-i dai de cap, fiindcă are coadă.
    Dacă te cheamă într-adevăr Octav Nour, mie îmi place!
    Academiatăcută e un site, un forum de conversaţie.
    E o insulă pustie unde au naufragiat comentatorii zilnici ai forumurilor unui ziar, în căutare de linişte.

    Din păcate, căutările continuă şi acum. :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Zâzanie,
    Te-am rugat să nu-mi agresezi prietenii!
    Ăsta a fost un foc în plan vertical.
    Apoi trag fără somaţie, cu mouse-ul şi te şterg.

    RăspundețiȘtergere
  14. Renata,
    Asa ma cheama, multumesc.
    Zazania tebuie sa aiba ceva de spus, pielea mea suporta precum am zis mai sus, sticla ta vad ca ar avea probleme. Nu ma simt mai intelept cata vreme nu inteleg ce vrea sa spuna interlocutorul, dupa priceperea mesajului sau am sanse sa ma destept. Exemplul cu academiatacerii este concludent, sarut mana:))
    Cu alte vorbe, vreau sa-l(s-o) aud pe Zazanie, trebuie sa aiba ceva de zis, eu is gata sa ascult. Daca nu e loc pe sticla ta pentru "coditele" ei (lui), sa-mi scrie si-ii recomand un site cu ... ingaduinta la atavisme verbale;)
    Emailul e numele meu intr-un cuvant la yahoo dot com.
    Iti multumesc pentru protectie, esti mamoasa, ma simt bine:)

    RăspundețiȘtergere
  15. Neveule,
    Zazania chiar nu e un subiect! Nici de discuţie şi nici al curiozităţii. O femeie, acolo... cu angoasele şi frustrările ei.

    RăspundețiȘtergere