Conexiuni

Demult, la începuturile democraţiei originale, am participat şi eu la prima grevă japoneză a oamenilor în halate albe, care nu erau doctorii, ci erau ăia care trag şarpele de coadă cu mare precizie. Şarpele care scuipă-n cupă.

Nu mai ştiu exact revendicările, în tot cazul mişcarea era de tipul 50 de magazine într-unul singur, adică exista un pomelnic de doleanţe care trebuia afişat la loc vizibil, iar noi, cu banderolă albă pe braţ, trebuia să ne vedem de treabă ca de obicei, poate doar mai trişti un pic.
Totuşi îmi amintesc că grosul protestului era legat de binele pacientului şi exista acolo şi o pretenţie privind salariile, fiindcă, am uitat să vă spun, ne aflam în faza de privatizare cu pensula şi cu găletuşa de vopsea - fostul mamut de Stat care conducea reţeaua farmaceutică bucureşteană îşi mâzgălise în coada numelui “S.A.” şi-acum era privatizat până în măduva oaselor.

Memorabila trecere de la socialism multilateral dezvoltat la capitalism de eprubetă se făcuse destul de simplu, directoarea plină, directoarea adjunctă (sau agjuntă, cum îi zicea nea Mitică, portarul) şi contabilul şef se adunaseră într-o zi în biroul primeia şi ziseseră aşa:
“Ce-avem noi aici? Păi avem dăcât vreo sută dă localuri plus marfa din stoc, care, fiind ale Statului, adică ale nimănui, acu’ se cheamă că sunt ale noastre. Cum facem ? Le dăm în locaţie, adică le vindem şi le răs-vindem o vreme, în rate, până ne facem plinu’ şi pă urmă vedem, poate chiar că le rămâne lor, stabileşte to’aşu contabil cum ne pliem pe situaţie.”
“Şi mobileru ăla care a fost casat?”
“Şi ăla!”, a zis directoarea plină care nu era plină numai cu numele, ci cu totul.
Astfel, privatizarea fiind efectuată, nu le mai rămânea decât să-şi stabilească salariile în strictă corelare cu necesităţile fiecăruia, fiindcă erau numai trei, nu o armată.
Bănuiesc că a fost un moment greu, când directoarea mare o fi zis şapteşunu de mii , aia mică s-o fi albit la suflet, că la faţă nu-şi permitea şi-a ales un şaişnoo, printre dinţi, mirată de cumpătarea patroanei principale, care-şi dădea parcă din banii ei. Contabilu’ şef o fi zis şaizeci, rotund, că de, era a treia roată la bicicletă, dar în sinea lui se bucura mârşav, ştiind că cei 30% comision pe vânzări de mobilă întoarsă de la incinerator în circuit, aveau să-l ajute să le scuipe pe-amândouă în freza tapată.

Supuşii proaspătului imperiu al piramidonului aveau şi ei, conform contractului colectiv de muncă, aproximativ aceleaşi salarii, numai că de zece ori mai mici.

De-aia - şi-acum mă-ntorc de unde plecasem - erau şi revendicări salariale în jalba noastră de grevişti japonezi.

În ziua stabilită, şefa mea m-a pus să scriu frumos, în cariocă, pe nişte cearşafuri de hârtie de ambalaj, cu litere de-o şchioapă, motivele pentru care ne pansaserăm la antebraţ şi să le lipesc pe vitrinele prăvăliei, la vedere.
Zic:
- Doamnă, eu mă gândeam să nu scriem şi treaba cu salariile noastre, că nu dă bine. Deşi al meu, de stagiar, abia dacă-l ajungea pe-al femeii de serviciu care muncise cu mătura patruzeci de ani înainte ca eu să-mi intru în pâine, tot nu mi se părea o mişcare strălucită.
Ea sare ca arsă:
- Păi cum! Atunci de ce mai facem grevă?
- Facem grevă, i-am explicat eu, pentru drepturile pacienţilor noştri. Trebuie să obţinem ceva pentru ei. Să ştie că ştim că există, că noi nu suntem ca Statul, că ne batem pentru ei, că sunt în grija noastră. Mai încolo, dacă o fi să cerem ceva pentru noi, să-şi amintească, să ne fie alături, să ne ţină partea. Ştiţi că noi n-avem voie să ieşim în stradă, dar poate vor ieşi ei pentru noi.
N-am convins-o cu argumente de-astea principiale, aşa că i-am spus esenţialul,verde în faţă:
- Dacă arătăm că vrem salarii mai mari, indiferent ce-am mai scrie noi că mai vrem, lumea atât o să ţină minte şi să vedeţi scandaluri! Ăsta nu e cartier de cerut farmaciştii măriri salariale.

Până la urmă, a rămas ca mine.
A fost minunat! Oamenii şi-au exprimat adeziunea plini de însufleţire, au fraternizat cu noi, au lăsat vitrinele în pace, ne-a crescut cota de simpatie în zonă…
Salariile, nu. Salariile au crescut abia în toamnă, când s-au rotit cadrele la conducere, adică directoarele vechi şi cu contabilul şef agonisiseră suficient cât să-şi pornească adevăratele lor afaceri pe cont propriu şi au lăsat altora locul, care încă n-aveau cheagul făcut.