Plăcinta cu brânză

lui Augustin Rădescu

Da. 1968, august. Când au căzut tancurile peste Praga.
Sigur că-mi amintesc!
Eram la mare.
Aveam opt ani.
Tata, mama, Caliţoii şi domnu’ Munteanu stăteau la masa din grădină. Doamna Munteanu era pe cale să ne aducă o plăcintă cu brânză abia scoasă din cuptor.
Nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă. Nici dacă era ora mesei , ori devenise ora mesei, din pricina plăcintei.
Tata juca table cu Munteanu. Caliţoiu chibiţa.
Mama şi cu mama Caliţoilor mici se plictiseau politicos.
Noi, copiii, jucam “Nu te supăra, frate!”. Caliţoiul mezin, Marius, se supăra non-stop. Nu-mi păsa, fiindcă mie îmi plăcea de ăla mare, de Doru, fiindcă rostea “r”-ul altfel decât noi, rostogolit.
Era linişte, nu se auzeau decât zarurile – zdrrr!, cam ca “r”-ul lui Doru şi pulurile – tac, tac, tac, “patru-doi”, zicea domnu’ Munteanu, “poartă-n casă”, era mereu abţiguit, noapte - zi, de-aia nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă.

Pe vremea aia, dacă era zi urâtă, înnorată, nu se încorda nimeni, o lăsai să treacă de la sine, nu voia nimeni să “scoată untul” din mare, pierdeai prăjeala la soare, câştigai o zi de curte cu gazdele, cu prietenii de concediu, era un fel de “zi liberă” în vacanţă.

La un moment dat a apărut val-vârtej Alié, turcoaica, avea un păr negru, perfect, până la brâu, era frumoasă, până şi eu, o idioată de opt ani, ştiam că e frumoasă.

Gazda noastră, doamna Munteanu folosea un cuvânt urât în legătură cu ea, nu zicea niciodată, direct, “Alié”, zicea “curva de Alié” când vorbea despre ea şi se uita la domnu’ Munteanu să-l sfâşie din ochi, tata devenea plictisit şi domnul profesor Caliţoiu devenea inert. Mama şi doamna Caliţoiu înfloreau discret.
Chestia asta se petrecea de două, cel mult trei ori pe zi.

Acum, Alié venise pentru cu totul altă problemă decât împrumuturile ei zilnice de zahăr, condimente, ulei şi alte pretexte.
A întrebat doar dacă avem un radio şi să-l deschidem.
Domnu’ Munteanu s-a conformat, nu era genul de femeie pe care s-o întrebi “de ce ?”

Apoi zarurile nu s-au mai auzit, doar vocea cu timbru spart şi altfel de “r” graseiat a urlat în continuu din aparatul de radio, tata s-a uitat la mama într-un fel anume, cu altă culoare de ochi, Munteanu s-a tezit brusc din beţie şi a devenit atent, Caliţoiu s-a ridicat în picioare ca să asculte mai bine şi plăcinta cu brânză nu l-a mai interesat.

Noi, copiii, am continuat să ne jucăm jocul nostru, cu sentimentul că ceva grav se întâmplă. Cu atât mai grav, cu cât nimeni nu ne trimisese la culcare.
Şi, recunoscători, ne-am mâncat plăcinta cu brânză, ca şi cum ar fi fost ora mesei.