Şpaga şi şpagatul

Dacă-i vorba de coafeză sau infirmieră, şpaga se împătureşte simplu, în două şi se introduce în buzunarul de la halat care e întotdeauna liber, gol şi la vedere. Nu cred să fi întâlnit vreodată o coafeză sau o infirmieră stând pe loc repaus, cu mâinile în buzunare. Şi când stau degeaba, braţele lor sunt îndoite de la cot şi se odihnesc în poziţia Giocondei, în aşa fel încât buzunarele de pe şold să fie uşor accesibile.

Când îi strecori acolo bancnota îndoită, ai senzaţia confortabilă că eşti primul, singurul şi ultimul care-i dă, fiindcă degetele tale nu întâlnesc niciodată altă hârtie, destinatara având grijă să elibereze buzunarul după fiecare luare, ca să ştie cât i-a lăsat fiecare, să-l ţină minte data viitoare.

Dacă-i vorba de persoane mai importante, cu oarecare greutate, mai decisive în viaţa ta, vreun funcţionar şef, vreun doctor mare, şpaga vine introdusă dreaptă într-un plic, de preferinţă în bancnote noi şi uitată pe biroul în faţa căruia aţi stat de vorbă.

Dacă ai aflat că “nu ia”, transformi cash-ul în ceas de firmă, brăţară pentru nevastă-sa şi, la cuvintele “Am şi eu o maaare rugăminte la dumneavoastră…” depui cu un gest firesc, detaşat, pacheţelul cu fundă pe masă, ca pe un răhăţiş de trei mii de parai ce este. Chiar dacă e vreo ploşniţă înfiptă în scrumieră, lăsările astea nu se aud pe înregistrare.

Dacă trebuie să şpăguieşti pe cineva ultraimportant, vreun oficial, om greu în ştiinţă sau administraţie, de a cărui semnătură depinzi tu şi familia ta în viitor, te interesezi în ce cameră de hotel îşi petrece weekendul şi o ungi, ca în exemplul unu pe cameristă, să te îngăduie o secundă, singur, în odaia pe care o va ocupa imediat personajul tău.

Acum nu mai poate fi vorba de bani, doar un nebun umblă cu cărămida pe care poa’ să scrie “mită” la el. Intri şi laşi pe noptieră cheile şi talonul maşinii. Sau biletele de avion şi rezervările pentru un sejur all inclusive. Tu ieşi, el intră. Nimeni nu v-a văzut împreună.

Cam asta e, pe scurt, istoria şpăgii date, când trebuie să cumperi bunăvoinţa cuiva, de la portar la doctor docent.

Lucrurile se complică însă, când omul nostru e de-ăla care nu ia. Orice i-ai da şi-n orice mod, nu ia, nu se mânjeşte, ba e capabil s-o facă pe nebunul şi să te afle tot târgul de mituitor.

Ce faci atunci?
Simplu!
Nu-i dai nimic. Îi iei ceva!

I-o iei pe doamna Teo şi i-o pui candidată.
Pe urmă, n-are decât să facă şpagatul pe două scaune până i se mută gura la ceafă.
Întotdeauna va avea grijă ca doamna Teo să rămână plasată la mijloc, între cele două scaune, unul înfipt în politic şi celălalt în rating.
Dacă se mai îngraşă doamna Teo, nu-i bai, i se mai lungesc şi lui picioarele, până se transformă hobby-ul ăsta în exerciţiu cu figuri impuse.
Io zic că deja a trecut la încălzire, fiindcă iată ce zise, deja:
“Un om puternic, inteligent, cult, independent, dur şi emoţional”

Cine, dragă Mirciulică? Doamna Teo?!
Oare cât de cult, inteligent, puternic şi independent trebuie să fii, ca să girezi atâţia manelişti pe sticlă? Başca Nicoleta Luciu.