O mare nedreptate

Nu ştiu… Azi, parcă toţi televizioniştii s-au televi-zorit să se arate pătrunşi de sacra sărbătoare pascală, altfel decât în alţi ani.
Pe scaunele din studio, unde până alaltăieri, că ieri deja o lăsaseră mai moale, s-au înfruntat în patimi politice doamne şi domni care dacă nu se insultau, vorbeau toţi deodată, chinuindu-ne nouă auzul, azi au apărut nişte invitaţi de excepţie pe care nu i-a mai văzut nimeni, niciodată, nişte neprihăniţi, la minte, mai ales, care au despicat firul în patru precum apele în două, pe tema religiozităţii poporului român.

S-a analizat îndelung dacă dusul la biserică înainte de decembriadă era prin vocaţie sau prin ricoşeu.

O cucoană cu ochelari, nici suficient de tânără ca să aibă o scuză, nici suficient de în vârstă ca s-o treci pe trotuarul celălalt cu forţa, zicea într-una, că să ne amintim cum se opreau străzile atunci… Nu-i imposibil să se fi referit la circulaţie, dar eu nu-mi mai amintesc dacă se oprea.

O faţă bisericească în civil a explicat, cu accent german, ceva legat de semnificaţia hainelor noi, albe, proaspete, pe care le îmbracă omul de Paşte şi - Cel de Sus să mă ierte! - aşa cu poftă rostea “proaspete”, că mie îmi zbura gândul la nişte chifle crocante, abia scoase din cuptor, că eram înaintea prânzulului pascal.
Doamna cu ochelari i-a zis, cuprinsă brusc de admiraţie cuvioasă : “O mare dreptate aveţi!” şi a argumentat, repetând, de vreo două ori către telespectatori “şi dânsul are o mare dreptate”, că mi-a trecut cheful de pâine caldă sau de cozonac, fiindcă era prima oară când auzeam că cineva are o dreptate, poate există cei care au două dreptăţi, poate sunt unii, fericiţi, că au toate dreptăţile de partea lor.

Moderatoarea, care de regulă stă deontologistic cu un umăr repezit în faţă, ca în atacul de la Smârdan filmat bust, acum şedea rezemată cu ambii omoplaţi de spătar şi se uita blajin către tavanul studioului, de unde venea lumina reflectoarelor, cam ca aia divină, dar mult mai aplicată.

Am schimbat canalul. Peste tot era la fel: ni se ordona “e Paşte!”, parcă s-ar fi ordonat “Foc!”
Am închis televizorul.
Am ieşit la plimbare.

Afară era cu totul altfel.

Soarele, iarba, pomii, toţi şi toate ştiau că e o zi specială, deşi n-aveau televizor şi se comportau exact cum se cuvine.

Până şi maidanezii cartierului, cu bănuţi galbeni în ureche, zăceau mulţumiţi, îşi făceau siesta după micul dejun, semn că resturile cinei târzii a oamenilor, de după Înviere, le parveniseră în mod corespunzător.