Hipocrat, hipocrit, hipoclorit

Uite, aşa cred că sună declinarea în cazul de faţă şi cu ocazia asta l-am şi rezumat. Pe caz.
Ştiu, se vor trage două concluzii:
1. Spital împuţit.
2. Nu sunt bani pentru Sănătate.
Ni se vor administra tocşouri la şase ore, ca antibiotic, ştirea că directorul spitalului a fost demis ne va fi cel mai bun antiinflamator cu efect prelungit, mâine vom fi în remisie evidentă, poimâine e luni, altă săptămână, altă poveste, Czeke îşi va continua partida de vânătoare cu hăitaşi amuşinînd pe la uşile bolnavilor închipuiţi, cum îi prinde, cum îi dă cu capul de pereţi (nu, nu de pereţii spitalelor, fiindcă se pot infecta şi vor deveni brusc neînchipuit de bolnavi şi costisitori), o să le ridice dreptul de port-batistă în buzunar, o să-i oblige la douăzeci de ani de abţinere silnică de la tuse şi strănut, în felul ăsta se va economisi o grămăjoară de bani, Sănătatea se pune pe picioarele de dinapoi şi…

Adevărul e, însă, la distanţă de un click.
Click pe suma alocată spitalului, click pe lista de necesar, click pe ce s-a achiziţionat. Bun. Ne oprim după al treilea click şi citim ştocu’ cu atenţie. Pare făcut la 'şto: majoritatea doftoriilor spitaliceşti şi consumabilelor sunt “pe zero”, totuşi un medicament pare a fi în cantităţi rezonabile. Ne interesăm care e rulajul lui pe zi şi aflăm că se consumă cam două fiole pe an. Adică e cam supraştoc, chiar dacă ne gândim în perspectiva unui secol. De costat, a costat mult. Cam toţi banii pe care-i avea spitalul.
Păi bine, dom’ director de spital, pe care vă dau ăştia afară, că n-aţi dezinfectat cum se cuvine, la ce vă trebuia vagonul ăsta de medicament şi n-aţi oprit bani de cloramină?

Directorul o să-şi suflece mâneca stângă şi-o să ne facă semn cu arătătorul celeilalte mâini, pe antebraţul dumnealui.
Focalizăm: două fără un sfert. Ora mesei. Marcă scumpă.
Pentru un ceas, domnule director?
El, tot pe tăcute, tot cu arătătorul, o să se împungă iar în propria epidermă, doar-doar vom înţelege că nu numai ceasul e de vină. Mai e şi bronzul. Absolut remarcabil. Bronz frumos, rezistent, de om care stă la soare numai până-n ultravioletele rele, pe urmă iese la shopping.
Cât? Am putea noi să-l întrebăm.
O lună, ar binevoi să ne răspundă.
O lună la Mamaia, domn’ director?!
Nu, la Miami, o să zică el, după care n-o să mai zică nimic, fiindcă n-o să-l mai întrebe nimeni, că, oricum, nu mai e directorul spitalului.