“…ameninţându-mă că stau pe bancă pe banii ei!”

Cu vreo trei ani în urmă, cred că era primăvară, se opreşte apa caldă în bloc. Sun RADET-ul, zice dispecera că ba nu, avem apă. S-o las mai mult să curgă, fiindcă trebuie să se încălzească. Întreb: s-o las mai mult de trei zile? Cică nu, înseamnă că nu e de la ei şi închide telefonul.

Mă gândesc de la cine ar putea fi şi-mi cad ochii pe preşedinta de bloc care ieşise ca de obicei să-şi petreacă după amiaza pe băncuţa din alee, îmbrăcată frumos, de duminică.

Asta înseamnă minifustă de blugi, ciorapi negri lucioşi, pantofi negri de lac, tricou negru pe care scrie ceva cu sclipici, parcă „Star”, fundă de catifea, neagră, în coada de cal pana corbului.

Nu mai zic de tortiţele din urechi cu inimioare de diamante din sticlă pisată, că devin tendenţioasă.

Raţionament simplu: dacă nu e de la ei, e de la noi. Pe noi ne păstoreşte contra unui salariu onorific de două milioane şi ceva această doamnă, de profesie casnică. Dacă nici ea nu ştie, atunci cine?

Mă duc la ea şi-o întreb :
- Măi, Vicky (să presupunem că aşa o cheamă), de ce nu e, dragă, apă caldă de trei zile?
- Habar n-am, zice Vicky şi se înfige în tastatura mobilului cu degetul mare, să formeze un număr sau să joace ceva. Unghia-i sclipeşte şi ea, lăcuită în roşu chinezesc.
- Stai, că n-am terminat! Ăia de la RADET nu ştiu de nicio reparaţie, la ei figurăm îmbăiaţi, tu zici că habar n-ai. Poate că ar trebui să ai.
- Auzi? Nu io dau apă caldă în bloc! Nu e, nu e!...
- Tu nu dai multe, Vicky! Nu dai atenţie cheltuielilor cu becuri şi reparaţii de interfon, cu plata liftului la parter şi câte şi mai câte. Acum însă te-aş ruga să dai atenţie şi să rezolvi problema, că de-aia te plătim.
- Uite care-i treaba, zice extrem de încet: mă aflu aici în timpul meu liber. Am ieşit puţin la aer, pe bancă, da? Mă laşi, da?
- În principiu „da”, zic, dar să nu uiţi că stai pe bancă pe banii mei, aşa că ocupă-te!
În linii mari, cam asta a fost...

A trecut vara, a venit toamna, a venit citaţia de la tribunal. Ceva cu 205 şi 193. Articole. Eu eram pârâta. Mi se părea o glumă proastă, dar sun o avocată şi-o întreb ce înseamnă. Zice că insultă şi ameninţare, e nasol.
Mă liniştesc subit. O greşeală, desigur.
Mă sună înapoi avocata, mă întreabă când e prima înfăţişare. Îi citesc de-acolo, din hârtii, zice că să mă duc la tribunal, să văd dosarul, să copiez plângerea.

Mă duc, copiez plângerea râzând.
Acolo scria aşa: „... insultându-mă şi ameninţându-mă că stau pe bancă pe banii ei”.
Am sunat-o pe avocată să se liniştească.
Asta, nimic. Zice:” Du-te la prima înfăţişare şi vezi dacă nu poţi să te împaci cu ea.”
„Ce să fac? Să mă împac? Da’ ce, eram certate?”
Doamna avocat nu se amuză câtuşi de puţin.

Mă duc la prima înfăţişare.
Judecătorul, un băiat drăguţ de n-am cuvinte, aştepta să se potolească lumea în sală. Cumsecade! Mă duc la el şi-i zic: „Domnule judecător, cred că s-a strecurat o greşeală. Eu...”

Răcneşte la mine de mă durea tot aerul din jur: „Treceţi imediat în bancă! Nu avem ce discuta! Adresaţi-vă corect, cu Domnule Preşedinte!”
Mă gândesc : ăsta-i dus!...
Văd un purcoi de lume la una îmbrăcată tot în robă mai decolorată, nu e cazul să fac pe proasta, ştiu ce hram poartă, e grefiera.
Îmi vine rândul la ea, îi spun pe cel mai cumsecade ton din lume: „Doamnă grefier, dosarul numărul... e o greşeală acolo! Sunt dată în judecată pentru nimic. Vă rog să vă uitaţi! Nu poţi considera ameninţare faptul că cineva îţi zice că stai pe banii lui. Adică şi dacă ar fi aşa, ad literam, să stai pe-un teanc de bani care nu-ţi aparţin, tot nu eşti în pericol. A fost o constatare, nu o ameninţare.”

Grefiera, sufletistă, zice că nu se mai poate face nimc, să iau loc în sală.

Stau acolo două ceasuri, asist la amânări, la bâlbâieli de avocaţi care nu ştiu numele clientului... Victima mea nu şi-a făcut apariţia până la încheierea şedinţei. Mai primesc un termen.

O sun pe avocată. Zic „băi, e un rahat procesul! Asta nici n-a venit. Cred că e totuşi o farsă. Să mă mai duc?”

Îmi spune că da, să mă duc până la ultima înfăţişare şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu dacă nu se prezintă nici la a treia. Eu zic tare, din gură, da, da, dar sunt hotărâtă să nu împing prostia asta mai departe.

Totuşi bunul Dumnezeu şi instinctul de autoconservare mă îmbrâncesc şi la al doilea termen.

La drept vorbind, a fost chiar interesant. În primul rând că văd şi eu, cu ochii mei, cum sunt aduşi inculpaţii, legaţi de mâini cu cătuşe, cocârjaţi, cum intră lipiţi unul de altul, ca mătăniile, trebuie să le faci loc, să stea pe acelaşi rând.

Port un cojocel supermişto, cu guler gen tunică, simplu, un brun-gri, îmi vine beton, m-am îmbrăcat cu el pentru judecător, să priceapă că n-am faţă de inculpat, nici stofă de inculpat, nici suflet de inculpat.

De-a stânga am zece borfaşi palizi, rebegiţi de frig, mirosind a seu de oaie. De-a dreapta, patru ţigănci în fuste de-alea înflorate, miros cum miros ţiganii, ameţitor şi plăcut, a foc şi-a fum. La stânga e frig şi tăcere. La dreapta sunt şoapte , focuri jucăuşe se zbat în fustele plisate cu imprimeuri nebune, cu maci, crăiţe şi trandafiri.
Mie mi se pare incitant şi fantastic.
Nu văd de ce e aşa de nasol să ai dosar penal, când n-ai făcut nimic.
Personajul nu vine nici de data asta, dar rămân până la sfârşitul şedinţei.

Se lasă cu „perle”...
Iată cum: un pârât suferind de acelaşi articol ca şi mine, ăla cu ameninţarea, l-a ameniţat pe vecină-su că, dacă mai parchează maşina pe stratul lui de flori, îi crapă capul cu lopata, exact aia cu care le sapă la rădăcină..
Judecătorul ascultă faptele relatate incoerent de vecinul cu flori şi încearcă să le dea o turnură redactabilă, pentru grefiera în robă şobolănie.
Zice aşa: „... ameninţîndu-mă că-mi crapă capul cu - aici se întoarce nesigur către reclamant şi rosteşte cuvântul cît mai interogativ, fiindcă nu reţinuse ustensila ucigaşă: lopata? – şi aştepta confimarea.
Reclamantul aprobă spăşit, pe jumătate ucis, în amintire: „Da, domnule preşedinte! Era tare ascuţită...!
„Lopata, conchide judecătorul, punct. ”
Pârâtul se răscoleşte tot, judecătorul profită şi îi pune să se împace. Inculpatul zice „Păi ne-am împăcat demult, domnule preşedinte, de la botez!”
Judecătorul nu ţine seama de prostiile lor şi dictează declaraţia de împăcare care se termină cu strângerea mâinilor între părţi.
Şedinţa se termină.

Urmează întâlnirea de gradul trei. Peste altă lună.
Vine şi Vicky.
Conform citării, dosarul nostru e pe la final de şedinţă.
După două ore, preşedinta de bloc mă întreabă: „Vrei să ne împăcăm?”
Zic: doar dacă te grăbeşti. Mie mi se pare interesant la tribunal.
Mai trece un ceas, se dă o pauză, că avea procurorul de dus undeva şi se suspenda şedinţa pentru o oră. Ea, Vicky, mă întreabă iar: „Ne împăcăm?”
Zic: faci cum vrei. Dacă vrei să ne împăcăm, du-te şi spune-i judecătorului.

Se duce. Pe timpul absenţei procurorului, se rezolvă împăcările.

Judecătorul ne împacă şi pe noi, pe formular.

Nu citeşte si nu va citi niciodată în ce consta ameninţarea mea, nici nu e curios, e doar aşa cum l-am cunoscut la prima înfăţişare, nervos şi drăguţ fără voia lui.

Când să bage fraza aia cu datul mâinilor, îl străfulgerez cu o privire ameninţătoare peste gulerul cojocului meu şi-o lasă baltă, zice doar „Semnaţi aici!”

Azi Vicky nu mai e preşedintă de bloc, a rămas doar casnică şi mi se plânge prelung de durerile de cap generate de spondiloză.
O înţeleg perfect, fiindcă am şi eu.