Încetuc şi alb de var

Nu ştiu ce e Sighetul pentru voi.
Poate că pentru unii nici nu există.
Pentru alţii e locul natal.

Pentru mine e oraşul în care aş putea să trăiesc până şi eu, care mă rătăcesc şi pe strada pe care locuiesc de zece ani.

Sighetul e un oraş clar şi frumos.

Debilul meu simţ de orientare în spaţiu mă împiedică să vi-l descriu, dar vi-l recomand - e oraşul în care ai mai fost o dată în altă viaţă. Şi te întorci fiindcă uitaseşi că există pe lume cuvântul “încetuc”, ce se deosebeşte grav şi dulce de orice diminutiv cunoscut pentru “încet”.
E oraşul în care copiilor li se spune “coconi” şi asta îmi dă oarece speranţă în viitorul nostru.

Şi, ca orice oraş care există în realitatea curentă, are o bubă.

O pot localiza fără niciun efort: în spatele Primăriei.

E “Memorialul Durerii”.

Nu ştiu ce nemernici au dat cu var peste mirosul morţii şi-acum miroase proaspăt şi confuz a bine, a curat, a schit de maici.

Îţi vine a crede, dimpotrivă, că celula lui Iuliu Maniu e o rătăcire dizarmonică într-un stabiliment binecuvântat, unde zumzăie albinele la gratii, dimineaţa, când toată casa scărilor protejată cu plasă metalică împotriva aruncării în gol se umple de aroma pâinii proaspete, muiate-n lapte cald şi-un fagure băleşte auriu pe-o farfuriuţă de porţelan alb.

Îţi vine a crede că se poate surâde nostalgic şi prietenos comunismului, dacă-l reduci la o adunătură de relicve: vitrina cu mileuri şi peştele de sticlă, colecţia Almanahului “Scânteia”, trandafirii de plastic în vaza de cristal roşu, autosifonul, sacoşa croită şi cusută în casă din material uşor şi rezistent, gata pregătită să înhaţe cine ştie ce “adidaşi” de porc şi “tacâmuri” de pui, pe din dos, la Leonida.

Mai sunt acolo hectare de text în plexiglas pe care cei care au vreo idee despre ce-a fost nu le citesc, că prea miros a “şedinţă de învăţământ politic”, iar cei mai tineri care le citesc, nu pricep în ce-a constat “Durerea”, poate doar în grupul sanitar pentru turişti, unde nu s-a mai făcut curat din anii ’50.

Când ieşi afară, soarele de august te izbeşte cinstit în moalele capului, îţi vine să-l dai dracului, dar te gândeşti că măcar el e mereu acelaşi, nevăruit, nealbit, nemânărit.