Dioxină şi Eastwood în Oraşul Vechi

Ce legătură ar putea să existe între Costin D. Neniţescu şi Clint Eastwood?
Niciuna!
Aşa credeam şi eu până a intrat tipul ăsta cărunt, slab, destul de ţeapăn pentru vârsta lui, care scrie de câteva secunde reacţii chimice invizibile, cu arătătorul, pe istmul de pal melaminat ce ne desparte, îngroaşă imaginar dublele legături carbonilice, urându-le în mod special, face un pas la dreapta fiindcă nu mai are spaţiu, îl însoţesc şi eu pe partea mea, spre stânga şi rămân cu ochii pironiţi pe începutul sintezei. Nu-mi mai amintesc reactantul care avea clor în poziţia… Nu mai văd decât ceea ce se vede: că e sărit milimetric furnirul gri, la îmbinarea cu cantul.

“Mă urmăriţi?” întreabă el dându-mi răgaz să-l ajung cu raţionamentul din urmă.
Da, zic, fireşte…
”Ei, aici e aici! Vedeţi dumneavoastră, sinteza organică e un fenomen complex, greu de stăpânit, ca lumea vie. E ca o vrajă: ai scăpat-o de sub control, te loveşte.”

S-a oprit din scris, răsucind mâna cu podul palmei spre el şi degetele strâng acum o sferă nevăzută, cam cât un măr. Lumea vie.

“Asta s-a întâmplat şi în Vietnam… Reacţia trebuie ţinută în frâu cam la două sute de grade, fiindcă imediat, puţin mai sus, la şase sute, compusul devine stabil.”
Tace şi mă fixează răbdător, până dau semne că am înţeles ce se întâmplase în Vietnam.
Agentul defoliant ? Era mai mult dioxină? Abia mă aud ce spun. Mi-e teamă să nu fie vreo prostie.
Ochii i se luminează: “Exact!”
N-am zbârcit-o. Putem continua.

Incă unul, mult mai în vârstă decît el, buimăcit de căldură, intrase abia de un minut şi nu prinsese începutul. Totuşi urmărise întreaga demonstraţie scrisă fără urme şi acum freca uşurel cu buricele degetelor acolo unde ar fi trebuit să fie dioxina, îngrijorat.

“Nu vă supăraţi că trag cu urechea… asta e aia din carne? Care a produs scandalul?”
Chimistul e sincer mirat. Nici nu-l observase. “Da, din carne, din pesticide, din erbicide, din fumul de la grătar…”
“Adică nici carnea friptă nu e sănătoasă?!... Dar de unde ştiţi?” N-a terminat a doua întrebare şi deja se vede pe faţa lui că regretă. Cineva care scrie cu arătătorul un metru de formule chimice din memorie, ştie ce spune.
“Păi aţi şti şi dumneavoastră, dacă n-aţi mai sta să ascultaţi toate minciunile la televizor şi l-aţi citi pe Neniţescu!”
“Neniţescu?! Eu mă uit numai când sunt filme la televizor. Sunt un cinefil înrăit.”
“Şi eu! …Aţi văzut filmul ăla cu Jane Fonda?…”
“…şi Jon Voight. Sigur! Întoarcerea acasă.”
Amândoi rămăseseră la momentul Vietnam. Trec în revistă toate filmele americane despre războiul din Vietnam şi zăbovesc la De Niro.
“Aţi văzut Treziri? Tot cu el!”

Îl văzuse. Îl văzusem şi eu. Văzusem toate filmele pe care şi le povesteau, dar asta n-avea nicio importanţă. Nu mai eram acolo pentru niciunul dintre ei.
Am pus în ordine câteva hîrtii. Adică le-am făcut să stea la dungă, inutil, fără să-i înterup.

“Cutremurător! “ – exclamă cel care nu ştia cine e Neniţescu.
“Aşa-i, cutremurător film!... Ei, şi aici ajungem la dopamină!” anunţă celălalt, care-l ştia pe Neniţescu fiindcă făcuse chimia cu el.
Dar primul nu părea interesat de o paranteză cu dopamină. Îşi urma firul amintirilor de cinefil şi-l întrebă brusc, conform propriei lui chimii cerebrale: “Aţi văzut Podurile din Madison County”?
Se privesc aproape fericiţi o secundă, ca doi vechi prieteni care nu s-au întâlnit de-un car de ani.
“A fost o poezie!”, vine răspunsul. “Eastwood e unul dintre actorii mei preferaţi.”

Îi urmăresc îndreptându-se spre uşă, cu Eastwood cu tot şi zic, probabil prea încet – domnilor, aveaţi nevoie de ceva? – fiindcă nu m-au auzit, adânciţi deja în Mystic River.