Arca lui NOI

Când ne-am cunoscut mai bine , n-avea decât puţin peste douăzeci de ani. Bătuse trei sferturi de oraş ca să ajungă până la mine, schimbase nu ştiu câte autobuze, tramvaie şi ultimele două staţii le făcuse pe jos, fiindcă era ca acum, primăvară, şi nimic nu-i mai plăcut decât să umbli pe jos, în tenişi albi şi-n pantaloni trei sferturi de bumbac , căscând gura la vitrinele chioşcurilor de cartier, când dă prima căldură.

Ţigări, cafea, ciocolată, brichete, săpunuri, pixuri, pufuleţi, şosete flauşate, napolitane, agrafe de păr, biscuiţi turceşti, superglue, strugurel de buze, şampon la plic, seminţe ambalate la pungi verzi de celofan.

Pe urmă două florărese cu narcise, zambile, garoafe şi lalele. Toată marfa pusă la zid, în găleţi de plastic, albe. Ele, negricioase, grase, înflorate, legându-şi de o mie de ori pe zi baticurile la ceafă - capul pe spate să se aşeze pânza bine pe frunte, bărbia în piept să-nnoade colţurile - tot repetând gestul ăsta care le făcea să semene, de la depărtare, cu nişte găini ce beau apă.

Nu s-a oprit să ia flori, deşi ar fi vrut - mi-a povestit mai târziu, dar ţigăncile te jupoaie şi pe urmă florile lor sunt frumoase doar în căldări, la grămadă, când zici un buchet de zambile, vă rog, observi că nu-i decât o singură floare, împachetată în multe frunze şi sugrumată cu o juma’ de papiotă de aţă verde, tăioasă, strânsă parcă-n duşmănie.

Din uşa următoare, unde marfa era expusă pe sfori legate de gratiile care protejau geamul, şi-a luat un maieu roz, cu bretele subţiri pe care erau lipite ştrasuri mici şi-un pachet de pufuleţi cu sare.

Încă mai mânca din ei când ne-am întâlnit, undeva pe la colţul blocului, fiindcă nici eu nu eram în casă, tot aşa, de bucurie că se făcuse frumos afară, prelungisem vreun ceas plimbarea câinelui.
El a recunoscut-o de la distanţă, şi-a ridicat urechile cât palma, a pândă, s-a înţepenit pe toate patru picioarele şi-a rămas înmărmurit , parcă nevenindu-i să creadă c-o vede.
O priveam amândoi, cum înaintează pe mijlocul străzii, tot băgând mâna în pungă şi ducând-o la gură, cu părul negru, puţin ondulat, strâns în vârful capului, săltându-i la fiecare pas.
Arăta aproape ca un copil.

În casă am băut suc şi cafea, eu am fumat, ca de obicei, mult, ea şi-a terminat punga de pufuleţi şi mi-a povestit tot felul de lucruri mărunte şi oarecum intime despre sine, despre ce făcuse în ultimul timp, despre un iubit de care tocmai se despărţise, cum încă îi era dor de el, dar că nu s-ar împăca nici în ruptul capului, fiindcă.

Apoi am vorbit despre bani, că o duce cam greu şi îşi caută ceva mai ca lumea de muncă. Mi-a arătat maieul roz cu sclipeli pe bretele şi mi-a spus că, din fericire, chestiile alea se dezlipesc la primul spălat. Eu i-am zis că e imposibil să nu-şi găsească alt servici, toţi studenţii de la contabilitate găsesc destul de uşor.
Şi chiar aşa era pe atunci, se căutau contabili şi calculatorişti în draci.

La vreun an sau doi distanţă, vreme în care am vorbit foarte rar şi foarte puţin, ne-am intersectat întâmplător într-o seară, la un McDonald’s, pe lângă o benzinărie. Eu mă întorceam de la munte şi ea se ducea.
Era însoţită de vreo cinsprezece fete şi băieţi, gălăgioşi, aproape euforici, deşi nu băuseră decât coca-cola din pahare mari de carton.

Era frumoasă şi veselă cum nu credeam să se facă vreodată, înflorise, râdea şi vorbea într-una şi mi s-a părut că trăieşte un adevărat miracol, undeva, într-o lume suspendată la mare înălţime, de unde pământul se vede împărţit în mari parcele dreptunghiulare, verzi, galbene şi brune şi oamenii, mici cât nişte brelocuri, nu se zăresc decât dacă te apleci mult, mult, în jos, peste marginea tărâmului de frişcă.

Cât am stat cu ei la masă, am auzit o mulţime de expresii necunoscute mie, pe unele le-am priceput din context, despre altele am cerut lămuriri. Am înţeles că team building e atunci când îţi petreci weekendul cu colegii de muncă, un fel de afterschool pentru copii mari şi că, deşi pare program de distracţie, nu e deloc facultativ.

Parcă erau o ceată de heruvimi apariţinându-şi unii altora în mod egal, admirându-se şi plăcându-se reciproc, toţi cu toţi.

Lumea simplificată la dreptunghiuri pe care o priveau de sus, din norul lor plutitor, constituia o provocare de domeniul trecutului, acum o accesau doar din când în când, cât să n-o uite.

Preferau să respire armonic, retrăind în grup, cu entuziasm crescut şi nostalgie, experienţe din orele de muncă pe care abia le consumaseră împreună, ieri, apoi întâmplări comice din timpul liber, pe care şi-l petreceau, evident , tot împreună.

Când au plecat, i-am urmărit cu privirea prin peretele de sticlă şi i-am văzut urcându-se în maşini identice, siglate cu numele unei mari corporaţii transnaţionale, abia intrate în ţară, despre care ştiam că-şi plătea extrem de bine angajaţii.

Asta mă lămurea pe deplin de ce sunt atât de frumos îmbrăcaţi, de ce comandaseră neglijent, generos, lăsând pe masă jumătate din consumaţie neatinsă, de ce pluteau pe deasupra lumii: fiindcă erau prima generaţie căreia începuse să nu-i lipsească nimic şi nu mai duceau grija zilei de mâine.

Şi totuşi, mă gândeam, nu doar un salariu mai mult decât satisfăcător te poate determina să începi orice frază cu cuvintele „NOI” şi „AI NOŞTRI”.

Trebuie să deţină multinaţionalele astea un secret, cu care-ţi eternizează surâsul fericit şi-ţi şterg din vocabular pronumele personal, pesoana întâia, singular - EU, ăla pe care-l rosteai firesc şi destul de des, pe vremea când umblai în tenişi albi şi mâncai pufuleţi.