Einstein, pentru o secundă

Mai serile trecute, la polimagazinul din colţul străzii, clienta de dinaintea mea a cerut factură la bon.

Mica hârâială previzibilă. Că de ce. Că-mi trebuie în contabilitate. Păi aveţi bonul. Nu, că sare de-un milion. Păi de ce n-aţi spus de la început. Uite, că nu mi-am dat seama.

Casiera a lăsat o badigardă să ne ţină de urât şi-a plecat după facturier. N-a lipsit decât vreo câteva minute, dar nouă, codiştilor, ni s-a părut un veac. Ăştia care aveam coş de plastic, l-am pus pe podea. Ăia cu cărucior au rămas în poziţia iniţială, bine mersi. Nimeni nu zicea nimic de rău. Eram cinci aşteptători înţelegători care ne-am făcut vreo zece, până a apărut domnişoara cu tipizatul special. Nu-mi venea a crede că n-o ceartă nimeni pe cea care ceruse factură. Doar păzitoarea înclina din când în când capul spre umărul drept, exprimându-şi pe muteşte dezaprobarea faţă de incident.

De îndată ce s-a întors aproape alergând, fata a început să se mişte ca melcul, cu precauţie infinită, parcă avea de gând să purceadă la vreo intervenţie chirurgicală. A presat foarte bine foaia la cotor, să stea carneţelul deschis ca lumea. A scos dintre file un cartonaş tăiat pe măsură fiindcă o încurca. L-a scos exact de unde ar fi trebuit să-l lase în pace. S-a uitat la el, bănuind că nu era chiar degeaba acolo. Abia acum o încurca şi mai mult. L-a pus alături, pe masă.
Aia, pretenţioasa care voise documentul, tăcea. Nu i-a zis că foile sunt autocopiative şi se mai strică vreo trei facturi ulterioare, dacă a scos cartonul. Răutate tipic femeiască.

Au apărut primele ţîţîieli şi ufff-uri la coadă.
Mai stăm mult? Trebuie să scriu o factură, nu vedeţi?

Nu era deloc ţâfnoasă. Vorbea aşa, ca prin vis. Am întrebat-o direct: e prima factură din viaţa ta? A recunoscut că da şi m-a lăsat să i-o completez eu.
Când am ispăvit, se uita la mine de parcă eram Einstein.
O clipă, m-am şi simţit.
După care a venit rândul meu, mi-a bătut bonul şi a vârât ea marfa în pungă, nu m-a lăsat pe mine s-o fac, aşa cum e se întâmplă de obicei.

Mă gândeam la episodul ăsta, citind prin ziare că se schimbă legea învăţământului, scoala obligatorie se scurtează cu un an, se mai reduce programa, că e prea stufoasă…
Habar n-am ca ce s-ar putea angaja, în viitorul apropiat, un copil cu nouă clase.
Vânzător? Supraveghetor de magazin? Casier?
De ce nu?

Între timp ne mai policalificăm noi, ăştia bătrâni. Învăţăm cântărirea, felierea, schimbatul rolei în casa de marcat, scrisul de mână al unei chitanţe şi sigur ne vom descurca în viaţă, măcar ca şi până acum.