Herta Müller: vulpea pe care o uram până la pagina 37

Cuvintele îmi intră grele şi puţine. Şi prea se repetă. Propoziţiile sunt prea scurte.
Citesc cu oarece arţag, decisă să nu-mi placă.
Am înţeles metafora cu plopii ale căror umbre desenează gratii. E prea mult soare bolnăvicios şi zdrenţe de fum.
Nu vreau la fabrica de sârmă. Nu vreau în rochia de vară cu materialul pus cu capul în jos, coroana copacilor de pe rochie, atârnând.
Îl urăsc pe frizerul care tunde oameni, tunzându-le vieţile.
Nu vreau despre “tăcutele străzi ale puterii” unde, “când picioarele slugilor păşesc pe suprafeţele verzi, acestea îşi ridică măruntaiele până-n gât, ca să nu rupă iarba”.
Nu mai vreau nod în gât, păr în gât.
Nu vreau latrină, rugină, urină.

La pagina 41 citesc asta: “Când l-a găsit pe spânzurat, bărbatul care mirosea a iarbă spuse, un meseriaş atât de bun şi se ţine de prostii.”

Brusc, am lăsat cartea cu coperţile în sus şi m-am dus să mă spăl pe mâini. Am făcut-o chirurgicalmente, cu săpunul “fin, de toaletă”, dar timp îndelungat.

Apoi am citit mai departe.
Am învăţat să gâfâi scurt, ca Herta, am trecut Dunărea înot, fără să ştiu dacă mă împuşcă sau nu, am lins duhoarea de transpiraţie amestecată cu parfum de gutui şi cafea Jacobs de la avocatul Pavel, acest rânced securist care pune, echitabil, un pachet de cafea pe frigiderul nevestei şi unul pe-al amantei din fabrica de sârmă.

Am parcurs scenele de amor urduros dintre şeful de depozit şi orice subalternă, aleasă la întâmplare, am iubit pisica fabricii de sârmă care-şi mânca puii abia născuţi, fiindcă ea e marele judecător şi martor al acestor poveşti insalubre, e singurul personaj cu trecut, prezent şi va urma, e singurul oponent viu, tigrat, cu blană, memorie şi puls, al blănii de vulpe în continuă segmentare, care zace în faţa şifonierului, privindu-te din capul împăiat, prin ochii de sticlă.

Ce dracu’, Herta!
Faci această superpisică VIE şi oamenii sunt fotograme?
Da, zice Herta, jupuind fiecare cuvânt din propria-i piele, fără sonor, ca să nu mă încurce …

Iată-mă la pagina 213, primul paragraf.
Suntem deja în 1990.
“Grigore e director, directorul e maistru, portarul e administratorul depozitului, maistrul e portar.
Crizu e mort.”
Crizu e un muncitor care-şi pierduse viaţa în accident de muncă, dar fusese adiţionat cu băutură, ca să fie mort din vina lui.

Herta îşi sfârşeşte povestea optimist, blana vulpii e hăcuită şi dată pe apă arzând, suntem în primii 20 de ani de după securism, lumea renaşte.
Hertamiuler, nobelisto, dar ai greşit finalul! – îmi vine să-i strig.

Citesc cuprinsul, prosteşte, deşi ştiu că s-a terminat cartea, nimic nu poate fi schimbat.

Apoi revin la simpla propoziţie “Crizu e mort.”, pe care o citisem ceva mai înainte.

Acolo se termină povestea noastră. Unde morţii rămân pe locurile lor de morţi vinovaţi, iar singurii care-şi schimbă locurile între ei sunt viii.
Înţeleg că Herta a scris tot timpul la povestea asta o dublă poveste: una pentru noi şi una pentru Nobel.
De luat, l-a luat!
Dar nu ştiu cu care dintre cele două poveşti.