Printre rânduri

Nu cred că e vreun om suficient de liber, relaxat şi bine dispus să citească noua Lege a Învăţământului cap-coadă, cu creionul în mână.
N-au citit-o ei, cei care au fabricat-o, n-au citit-o, probabil, nici cei care trebuie să se ţină după ea, de ce s-o fi conspectat noi, care mai bine ne-am apleca asupra Legii Eutanasiei, ca alternativă a Legii Pensiei?

Totuşi, eu am răsfoit-o niţel, să văd dacă mint ăştia la televizor.
Nu mint!

Şcolile vor fi conduse de-acum înainte de un amestec trifazic, în părţi egale, de părinţi, administraţie locală şi dăscălime.
Cum administraţia locală e, de regulă, formată din bătuţi în cap cărora nu prea le-a fost dragă şcoala, dar sunt pasionaţi politruci iar părinţii sunt grupul acela de bocitoare care se lamentează că odraslele lor îşi pierd prea mult timp cu învăţatul, profesorilor, cu 33% putere de decizie, le mai rămâne suficientă autoritate să stingă lumina după ultima oră de curs, să nu se facă risipă de curent la vreme de criză.

M-a pus pe gânduri însă capitolul privind structura învăţământului preuniversitar care ia pe rând toate categoriile de copii, inclusiv pe cei cu dizabilităţi şi le garantează drepturile, în mod democratic.

Primii aduşi în discuţie sunt copiii minorităţilor.
Aici legiuitorul era odihnit şi a descris formele de grijă ale Statului faţă de aceştia, amănunţit. Se specifică până şi faptul că “elevii apartinând minoritatilor nationale care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învata în limba lor materna, vor fi sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiata scoala cu predare în limba minoritatii respective sau vor primi cazare, masa gratuita în internatul unitatii de învatamânt cu predare în limba minoritatii respective unde au fost scolarizati.”

Abia la finalul capitolului vine vorba de “copiii capabili de performanţe deosebite”.
Despre aceştia, probabil, făcătorii legii şi-au amintit mai pe seară, mai pe oboseală, aşa că lor li se dedică un singur articol în cinci paragrafe.
Fireşte, şi lor li se asigură! Tabere, simpozioane, concursuri şi altele, ceva burse şi alte forme de sprijin, în condiţiile…, conform normelor…

Adică dacă tot sunt aşa deştepţi, să se descurce, n-o să li se explice şi lor, mură-n gură, ce face Statul pentru ei.

N-am citit mai departe fiindcă mi-e destul de limpede.
Ştiu că o lege se ocupă întâi de normă şi apoi de excepţie. Ştiu că nu era să se înceapă cu ăştia, deosebiţii, puţinii…

Dar textele de lege se mai citesc şi printre rânduri. Ori, dintre cele câteva rânduri dedicate sintagmei “performanţe deosebite” , răzbate nerăbdare şi sictir.
Aproape că mă miră absenţa unei introduceri de genul: “Dacă totuşi, prin absurd, în ţara noastră ar exista copii capabili de performanţe deosebite, apoi fiţi siguri că, într-un fel sau altul, se va ocupa Statul şi de ei, cumva.”

Nu zic mai mult.
Restul e, şi la mine, printre rânduri…