Să-nvăţăm să spunem NU!

Tipu’ ăla, americanul care s-a dus tocmai pe Lună ca să rostească “Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” a fost, aşa cred eu, unul dintre cei mai citaţi cuvântători ai planetei, până mai ieri-alaltăieri.

De două zile, pe lista cuvântătoarelor citabile, a intrat încă un tip, Funeriu.

Dacă fraza lui Amstrong o fi fost îndelung studiată la sol, înainte de numărătoarea inversă, în aşa fel încât la capitolul imagine, prima aselenizare umană să devină importantă şi pentru orice băiat care mânuieşte unelte precum coasa, biciul şi toporul, fraza ăstuia de-al doilea, nu numai că n-a fost selecţionată de o echipă de psihologi, dar n-a fost analizată nici măcar de rostitorul ei, înainte de-a o scăpa pe gură, ca pe un râgâit benefic după bicarbonat.

“Aţi văzut vreun profesor sau un funcţionar al statului să moară de foame din cauza salariului?"

Adevărul e că nu.

Am văzut pensionari care-şi cumpără UN crenvursti de pui sau DOUĂ felii de parizer. Nu numai că nu mor de foame, dar îşi mai şi permit să mănânce surogate de carne, să se ghiftuiască, netrebnic, cu UNA SUTĂ grame amestec făină de oase, zgârciuri tocate şi aditivi cât cuprinde.
Am văzut tineri privind atent, ca pe un film de Milos Forman, fructele din raionul de fructe, muşchiuleţii din raionul de muşchiuleţi şi punând apoi în coş o cutie de margarină Rama, cu gust de orice-ţi doreşti.

Posibil ca unii dintre ei să fie profesori sau foşti profesori.
Dacă umblă prin magazin cu coşul de plastic, înseamnă că sunt încă vii. Dacă sunt încă vii, înseamnă că nu sunt morţi de foame. Dacă nu sunt morţi de foame, atunci ce dracu’ mai vor?
Unde a exagerat domnul ministru al şcolirii neamului?
Niciunde!

A pus doar punctul pe “i”-ul din inaniţie, definind clar limita dintre trai decent şi trai nesimţit.
Asta tot încerca să explice şi premierul, recent, în cel mai scurt şi argumentat discurs pe care l-ar putea ţine un premier : un pumn în masă.
Dar cum domnia sa are toate grijile ţării pe cap, nu doar grija profesorilor, era normal să nu fie atent la nuanţe.

Noroc că a venit domnul Funeriu, acest lunatic de România, să ne deschidă ochii şi să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, formulând, cu mult rafinament, un adevăr incontestabil, fiindcă, atenţie, întrebarea nu era dacă se moare de foame, în ţara asta, ci dacă am văzut noi, cu ochii noştri, pe cineva murind de foame.

Şi-atunci revin şi retractez ce-am zis mai sus: că i-a scăpat întrebarea cu pricina, pe negândite...

Cu siguranţă că ea a fost temeinic pigulită înainte de-a fi lansată în eter, astfel încât să nu admită decât un singur răspuns: NU.

Funeriu ăsta, parcă începe să-mi placă! Tocmai ne învaţă să spunem NU!

Şi-atunci, noi ce mai aşteptăm?