Paraipan

Azi, în timp ce mă pregăteam să plec la tura de după amiază, pe Antenă era un teledon pentru sinistraţii din Moldova.
N-o să bârfesc acum calitatea submediocră a comentariilor Stoiceascăi. A fost cu lacrimi de glicerină. Dar dacă s-au strâns bani şi obiecte pentru oamenii aceia, e de foarte bine.

La un moment dat, a anunţat că un domn în vârstă, cu probleme de sănătate, donează din puţinul lui două saltele de pat dublu, dar, nevăzător fiind, solicită ajutor pentru transportul voluminoaselor obiecte.
M-am gândit, fără să vreau, la unul dintre cei mai deosebiţi pacienţi pe care îi am.

Vine rar în farmacie, însoţit de nevastă-sa care vede şi dă mereu telefon, în prealabil, ca să ştie dacă mă găseşte.
Mult mai des însă, mă sună să întrebe ce fac, dacă mi-e bine, dacă sunt sănătoasă. Mai telefonează întotdeauna de sărbători, ca să ne facă urările cuvenite. Nu e nici sărac, nici neasistat şi, mai presus de orice, e deosebit de instruit.

Formulele lui de salut sunt demodat-fastuoase şi, ori de câte ori stau de vorbă cu el, mi se face ruşine că arunc, încă, pe geamul din stânga al maşinii, chiştocul ţigării, fără să-mi fac mai procese de conştiinţă.
Când telefonează, colegele mele dau ochii peste cap a exasperare şi ridică din umeri a neputinţă, zicând, ca o scuză – “E domnul Paraipan.”
Niciodată însă nu-mi spun “Te caută cineva”, când e vorba despre el, fiindcă e una dintre puţinele persoane care se recomandă la începutul convorbirii.

Pe mine, nu numai că nu mă deranjează, dar îmi face plăcere să vorbesc cu el şi, dacă la sfârşit oftez şi eu, evident, e ca să nu fac notă discordantă, e pentru ele, să nu creadă că m-au pierdut, că sunt nebună, că discut cu un moş orb, de peste optzeci de ani, despre câte-n lună şi-n stele, când dracu’ e pe noi, ne îngroapă criza şi buldozerele din groapa care a substituit carosabilul străzii noastre dau teste de anduranţă temerarilor clienţi.

…Şi o aud pe Stoicească zicând: “Mulţumim domnului Paraipan pentru donaţie şi-l asigurăm că vom rezolva problema transportului” sau cam aşa ceva.

Am stat un minut, zâmbind prosteşte.

Vasăzică era chiar el, Paraipan, orbul! Uneori, cercul lumii bune se închide perfect .
Cercul lumii bune la suflet.