Frunză Verde de Paris, am înnebunit, precis...

Azi n-am mai îndrăznit să deschid televizorul. Mai stau aşa, până mâine, poate le mai trece.

De când s-a propovăduit “domnu Dan” viitorul preşedinte al României, OTV-ul a început să semene cu un laborator superdotat unde câţiva ingineri într-ale geneticii, beţi muci, dar cu geniul în stare de veghe, fac recombinări luate câte câte s-o nimeri, să vadă ce-o ieşi. Nu-mi dau seama dacă cei care ies pe sticlă sunt “genitori” sau “descendenţi”.

N-am avut puterea să urmăresc decât o singură babă cu basma legată la ceafă, care-şi pusese poşeta de vinilin acolo unde alţii îşi pun conspectele , adică pe masă şi o pipăia din când în când, să se asigure că i-o vede lumea şi să se asigure ea, pe ea, că e o persoană cu poşetă. Adică, o doamnă.

Baba preda sociologie şi economie politică şi, dacă n-ar fi avut de irigat o grădină de roşii cu stropitoarea, pe seară, ar fi inaugurat şi-un curs de morală şi sexologie. Aşa, a făcut doar introducerea şi ne-a explicat că ea, după ce s-a măritat, n-a avut curajul să dea ochii cu ta-su o lună, din motive lesne de înţeles.

Eu n-am înţeles dacă doctrina babei, care se făcea vuvuzeaua poporului ce-o să-l voteze pe domnu’ Dan, ca să ne scape de domnu’ Băsescu, era aia de la care trebuie să purecedem acum, să ne fie bine sau cea la care trebuie să ajungem, când om fi sub preşedintele oteveului şi-al întregului popor.

Nu-mi bat capul cu dacă ar fi posibil să trăim şi actul cinci al comediei româneşti, cu Diaconescu candidat , aşa cum nu vreau să mă gândesc cât o să coste întreţinerea la iarnă. Poate e o fugă de realitate şi mi-o asum.

Am dat pe Realitatea. Era cu Mădălina Manole, mai mult moartă decât vie.
Am dat pe Antena 3. Era Gâdea cu doi-trei psihologi, cugetau la Mădălina Manole. În felul lor, fiecare diferit.
În faţa lui Gâdea era un pahar de plastic, transparent, plin cu apă. Era de-ăla mare, de juma de kil. Apa era până la unde să fi fost 400 de mililitri.
Mă uitam îndobitocită la apă şi mă gândeam la chiloţii lui Cioacă. În mod cremenal şi nesimţit, paharul ăla de plastic, umplut cu material didactic, m-a dus cu gândul la chiloţii lui Cioacă descoperiţi în prăpastie, între Rucăr şi Bran.
Am ascultat ce-am ascultat şi m-am culcat.

A doua zi, luaseră paharul de pe masă şi-o puseseră pe Dana Grecu. Dana Grecu analiza subiectul din punct de vedere psihologico-mămos, cam ca baba lui Diaconescu, aia care dacă nu i-ar fi murit roşiile de sete.

Mi-e greu să recunosc, dar tot trăgeam cu ochiul la siglă, să mă asigur că nu sunt pe OTV. Că n-a trimis Elodia un straniu mesager pe nume Mădălina, să reaprindă focul pasiunii căutătorilor de potcoave de cai morţi şi verzi, pe pereţi.
Nu părea o conspiraţie de genul ăsta. Părea un fapt care se întâmplă câteodată în viaţă. Absurd şi imbecil, dacă nu-l admiţi, întâmplabil, ca o prăbuşire de pod abia construit, ca o intrare cu maşina de pompieri într-o şaormărie, dacă acolo au lăsat-o frânele-i bătrâne.

Apropo de “şaormărie”: singurul comentariu decent inteligent din toată media asupra întâmplării imprevizibilului – s-a sinucis Mădălina Manole – a fost cel prestat de Mircea Badea.
Dar a fost şi unicul care m-a făcut să cred că Elodia se întoarce, se răzbună şi ne salvează de măsurile de austeritate ale guvernului pe toţi, fie că ne numim popor, fie că ne numim populaţie. Că s-a tot mirat de mesajul de adio al defunctei: “vă pupic pe toţi”.
Marfă!
Păi numai Elodia mai pupica în mail-urile ei către presupusul amant sepepist cu “pupici trişti”.