Subiectul pufos (II)

Ieri am început să scriu despre subiectul pufos.

Unul dintre prietenii “gării” m-a ironizat un pic – “dalmaţianul  pufos???” şi parcă l-am şi auzit puf-nind în râs pe  Rădescu al nostru. 

Replica mea a fost excepţional de mediocră, aşa că n-o mai repet aici, fiindcă îmi place să mă fac de râs numai când vreau eu.

Ceea ce ar fi trebuit eu să-i răspund Rădescului (ah! deja mă simt Liiceanu post-dialog cu Herta Muller, când explica el ce  i-ar fi zis, de la obraz, dacă nu era laureată Nobel) era că nu dalmaţianul face subiectul în propoziţie, ci acei semeni ai noştri care se abat de la norma admisă de românul-cu-bască (întemeietor de familie, crescător de copii mulţi&sănătoşi, trăgător la şaibă din zori şi până-n noapte, umplător de frigider+congelator  cu crăpelniţă exclusiv umană, pentru el ş’ai lui…) şi îşi permit să deţină, să îngrijească şi – culmea inconştienţei – să iubească un animal.

E, oamenii ăştia care îşi rup de la gură pentru patrupedul  aşteptător la uşă, care-l duc la doctor când e bolnav şi-l lasă să li se urce în pat, care-l consideră un membru al familiei, îl respectă şi îl îngrijesc conform poruncii cu “iubeşte-ţi aproapele” – ăştia sunt subiectul.

Pufos, delicat şi aducător de speranţă.

Obiecţii?