Uuuunde e… iluziile mele, care le-am perdut?

După 20 de ani de experimente  nereuşite, tânăra democraţie românească arată din spate liceu, din faţă muzeu.  

Adică nici  n-a apucat  să se maturizeze, că s-a şi stafidit şi, la cum evoluează lucrurile, mi-e teamă  c-o pierdem cât de curând.

Într-un fel, dacă tot n-am avut norocul s-o vedem crescând, să ne ataşăm de ea, s-o cunoaştem, s-o iubim, e foarte posibil să nu-i observăm dispariţia şi, peste vreo cinci ani, să ne întrebăm “Da’ când a murit, frate?”

Probabil că n-o să ştim niciodată data şi ora.

Cine o s-o petreacă la groapă? Nu ştiu. Poate Băsescu.

Nu e musai ca cel care o omoară să se ocupe şi de funeralii. Deşi aşa ar fi frumos.

El odată i-ar scrie un poem d-ăla întristatu’, de băiat labil!  Şi-atunci ar veni automat şi  prostimea îndurerată, îngrămădindu-se mai ceva ca la sfintele moaşte,  să arunce câte-un pumn de ţărână pe coşciug.

“Da’ cine e moarta, bre?”

“ Nu contează! Persoană importantă, dacă a venit până şi domnu’ preşedinte la înmormântare.”