Ce mă irită

Pianotatul în tejghea, ca pantomimă a nerăbdării; când e executat cu nişte unghii din alea care depăşesc de 1,5 ori lungimea ultimei falange, apucătura asta chiar mă scoate din fire şi mi se întâmplă să reacţionez.

Expiratul zgomotos, oftatul exasperat şi dispreţuitor al celui care e următorul la coadă şi se întâmplă ca pacientul dinaintea lui, cel cu care tocmai stau de vorbă, să pună câteva întrebări suplimentare despre tratamentul său, iar eu am “proasta inspiraţie” să-i răspund, consumând din timpul preţios al pufnitorului.

Oamenii care nu-şi scot ochelarii de soare cînd se află în interior şi mi se adresează de după sticlele  fumurii; mă simt ca desculţă în faţa lor.

De câteva zile sunt departe de toate iritările astea.

Zac în scutece pe canapea şi mă uit la televizor.

Mă uit la Boc şi mă bucur: e mult mai bine să fii gripat decât imbecil. Măcar gripa trece. Tocmai l-am ascultat interpretând în manieră boccie o declaraţie de-a lui Ponta...

Ceva mai devreme, l-am urmărit pe micul “Robocop” de la Învăţământ, recitând niscai vorbe fără logică. Sigur, nu a fost mai incoerent ca altădată dar a glăsuit suficient de mult ca să-mi dau seama că nu se uită niciodată, nicio secundă,  în ochii celui cu care dialoghează. Îşi înfige privirea în gol sau în reverul interlocutorului şi iniţiază secvenţa “emitere cuvinte”.

Simptomul ăsta e caracteristic  sindromului “musca pe căciulă”, e limpede. Dar nu-mi dau seama dacă, etiologic vorbind, i se trage de la faptul că n-ar fi avut dreptul să fie ministru la Învăţământ sau de la acela că dansează precum i se cântă, dar n-are antrenament.

Abia aştept să mă fac bine şi să mă întorc la muncă!