O zi mai lungă decât veacul

Apă cu lămâie, cafea, ţigări, perfuzii, monitorizare medicală.

Astfel au trecut cele 68 de zile de înfometare voită ale unei femei care a dorit să tragă un semnal de alarmă guvernului bolnav.

M-am abţinut să scriu vreun cuvânt despre ea până azi, de teamă că aş fi greşit.

Eu aş putea face greva foamei?

Da. Nu. Nu ştiu. Nu cred.

Mi s-a întâmplat,  o dată în viaţă,  să trăiesc doar cu ţigări, cafea şi apă vreo trei săptămâni. Nu mâncam de supărare, nu fiindcă n-aş fi vrut.

Când a trecut hopul, la două minute după ce am înţeles că am scăpat, m-a cuprins ceea ce doctorii numesc “foame canină”. Aş fi înghiţit un purcel fript, un lighean de salată, o brutărie, o cofetărie...

În ultimul moment m-am stăpânit, ca să n-ajung la spital şi-am mâncat un iaurt cu fructe.  Apoi am răbdat de foame încă vreo două ceasuri şi-am sorbecăit o supă.

Deci, până în ziua 68 de înfometare voluntară  a învăţătoarei din Caracal, m-am ferit să fac aprecieri. Mi-am abolit acest drept.

Fiindcă sunt, îmi ziceam, lucruri care se întâmplă, trec pe lângă noi, printre noi, ni se pare că le pricepem dar nu înţelegem o iotă din ele, dacă nu le trăim.

Poate că ea chiar a crezut că va sensibiliza politicul.

Poate că a demonstrat ceva, uite, câţiva colegi o urmeză, din solidaritate, pe timp determinat. Şi doamna Andronescu plânge….

Eu credeam că greva foamei  e ca şi cum ţi-ai da foc în piaţa publică şi timpul curge cu încetinitorul. Dacă ceea ce ceri ţi se dă în timp util, cât să mai fii salvat, scapi. Dacă nu, nu. E o situaţie care nu admite negocieri şi compromisuri. Nu e ca atunci când spargi o bancă şi iei ostateci. Îi cruţi pe toţi, dacă obţii elicopter în parcare sau îi razi pe toţi, dacă ţi-au pus la dispoziţie un Trabant.

Eu credeam că…

Până sâmbătă seara i-am ţinut pumnii. Să nu moară.

Sâmbătă seara, a apărut pe două canale de televiziune, la ore diferite, spunând aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi capacitate de-a reconsidera situaţia, cu aceleaşi argumente, cu putere egală…

Devenise, brusc, un tipic brand de ţară, brandul înfrângerii care poate fi interpretat ca un succes, un compromis explicabil, cu speranţe în viitor.

Nici asta nu mi s-a părut oribil!

Oribilă a fost declaraţia că renunţă la nemâncare  peste o încă o zi: în ziua 70. Adică, deşi protestul încetase, declarativ,  sâmbătă şi nu mai aştepta nimic, revenirea la masticaţie şi deglutiţie avea să survină tocmai luni.

Întâmplător, a fost cea mai lungă duminică din an, duminica celor 25 de ore.

O zi mai lungă decât veacul, când ştii că mâine mănânci. Şi plângi.

Sau nu.