Iar poveşti cu zâne...

Aseară am stat la poveşti cu Zâna . Telefonic. Era epuizată de emoţii. Primise vizite, coşuri cu alimente, bani. Mă întreba dacă nu vreau eu mezelurile. Că ea nu mănâncă decât pui, cel mult.

I-am zis că nu. A zis că face şi ea un pachet, să-l ducă unei familii de oameni foarte în vârstă, că dar din dar…  N-am întrebat-o cât de în vârstă, faţă de ea.

Mi-a povestit cum s-a prezentat  la spovedit şi împărtăşit, cu linguriţa de-acasă. Era foarte fericită că popa acceptase s-o împărtăşească folosind linguriţa ei, şi nu pe-a lui, care era de uz general, pentru toţi enoriaşii, mai ales că la etapa anterioară, aceea a spovedirii, el se dovedise “superficial şi nerăbdător” şi n-o prea lăsase să vorbească şi se contraseră niţel.

Mi-a mai zis că a primit un radio nou-nouţ, poate chiar un casetofon cu CD-uri.

Am întrebat-o ce marcă e.

 “Carrefour”, zice.

Ăla e magazinu’, zic, da’ ce scrie pe aparat? Cică nu ştie, că nu l-a desfăcut. Că de ce să-l desfacă, dacă deocamdată televizorul e încă bun, slavă Domnului!

Pe urmă am trecut direct la urări.
Mi-a urat să mănânc de cel puţin două ori pe săptămână spanac, că are fier. Dacă n-am răbdare să-mi fac spanac, îmi face ea şi mi-l aduce marţi, la farmacie. Între timp a sunat soneria şi s-a scuzat că trebuie să închidă. Am mai apucat să strig “Nu spanac, mai bine amandine, ca data trecută!...”
Nu ştiu dacă m-a auzit.

Aşa că marţi  e posibil să luăm un prânz farmaceutic marinăresc.