Decât că nu-s Porumboiu...

Mă uit a cinzecea oară la filmul “Pălmaşii”, ăla pe care l-au dat toate televiziunile non-stop, parcă mai înverşunat ca pe coproducţia “Copilul albastru”.

La început l-am sorbit cu emoţie şi cu mentalitate de gospodină care vede o dramă în orice telenovelă.

Adică eram în starea aia de “ioooi!...” care se aude din off, la un moment dat şi nu-mi prea ardea de râs.

Bă, ‘z dai seama?! Acţiunea se petrece la Saint Paul de Mureş. O mie jumate unguri, o mie jumate români, o mie de ţigani, doi nemţi şi-un ucrainean.
Ei, din mia aia de ţigani, o femeie de etnie romă şi-a depăşit condiţia şi s-a făcut profesoară. De română, normal! E destul şi aşa! Pe urmă s-a îngrăşat exact ca româncele, adică a pus multă slană pe abdomen, până a ajuns să corespundă normei, 60 – 90 – 60, da’ i-au rămas gleznele subţiri şi şi-a luat haină de piele. Catalogu’ îl avea de la şcoală.
În momentul ăsta intră în scenă, ieşind din direcţiune, miliţianul de tip nou, cu ochelari…

Pe la vizionarea douăzeci, parcă începuse ochiul să mi se profesionalizeze.

Nu mai urmăream ca diletanta, uşor lăcrimată, tragicul destin al personajelor, o biată profesoară de română, ţigancă, femeie, singură şi lipsită de apărare, în faţa unui plăvan de mascul cam dobitoc şi cam lipsit de iniţiativă, care, nefiind “de română”, ci doar “de poliţie”, ia ad literam replica ei plină de înţelesuri – “Tu de ce vrei să pui mâna pe mine?” şi-i răspunde, miliţieneşte - “Nu vreau, doamnă!”
Deja gustam detalii… Cum îl ameninţă ea - “Vezi că-ţi dau o palmă de nu te vezi!”, la vreo trei secunde după ce i-o trăsese, de i-au sărit agentului ochelarii.

Înseamnă că palma care precede replica era pentru altceva , petrecut anterior, ce nu se vede pe film…

A zis miliţianul ceva? A vorbit urât?
Astea sunt întrebări fireşti pe care şi preşedintele nostru şi le-a pus, în legătură cu o palmă. Fiindcă orice palmă are o poveste.

De pildă a miliţianului către profesoară, aia adevărată, virilă, netrucată, care-i cam dă femeii capul pe spate, e replica emoţională la primejdia prin care trecuseră ochelarii lui. Ce reflexe, dom’le! Ce repede i-a prins, pe piept!
Apoi, cum are gestul ăla, scurt, uman, parcă ar lua-o de braţ şi celălalt, mai scurt, mai uman, când se fereşte el, bărbatul, de-o posibilă nouă plesneală, da’ ea, nu! Nu mai dă.

Plânge încet, subţirel, feminin, neostoit. De durere şi de discriminare.

Aseară deja urmăream filmul ca un cunoscător, cu detaşare, mi-l pusese Gâdea în stânga-jos-ul ecranului, să-l mai studiez, cât sintetiza el ziua, îi dădea zor cu palma aia pe reply, la viteză mare şi atunci mi-am dat seama că ce rău îmi pare că nu-s eu Porumboiu.

Ce film scoteam eu din faptul ăsta de viaţă!
Deja ştiu pe cine puneam în rolurile principale: pe Marilena Chelaru şi pe dom’ Vizante. Parcă-l şi aud pe Marius Florea Vizante zicând : “Nu, doamnă!”

Despre ce să fi fost vorba în film?

Exact despre ce e în reportaj: despre pălmi. Despre cum o-ncasăm. Despre descreieraţi şi discriminaţi. Despre.
Îl făceam cu final deschis: în plan îndepărtat, peste pajiştea unui deal, profesoara de etnie romă fuge despletită şi agentul o urmează gâfâind, îndeaproape. O urmează sau o urmăreşte. Rămâne la latitudinea spectatorului. Şi în plan apropiat ucraineanul, ăla, unicul din Sao Paolo de Mureş, îşi lustruieşte cu mişcări lente, aproape lascive, arma cu lunetă…