Fără titlu

Aţi avut vreodată un prieten artist plastic?
Unul dintr’ăla care înfige beţigaşe şi pietricele de râu, într-o bucată de chestie topită şi solidificată în nu ştiu ce condiţii şi intitulează lucrarea „Insomnie”? Pe urmă ia alte pietricele şi alte beţigaşe şi le aranjează mai aleator ca-n prima creaţie, tot în topitura precedentă şi-i zice „Amintire”? În fine, când a produs vreo 30 de combinaţii de-astea de trei luate câte trei, adică beţigaşe, pietricele, maclavais solidificat, te invită la vernisaj.

Ca să nu se rătăcească vreo creaţie în timpul transportului, le dă nume tuturor, de la „Nostalgie”, la „În genunchi mă-ntorc la tine” şi e foarte posibil ca una dintre ele să se numească „Fără titlu”.
Taci şi înghite!
Ţi-ai pus ciorapi de 140 deni, maron, pantofi rumburak de culoarea măslinei crude, ai şalul ăla oranj, de caşmir, pe care-l porţi la ocazii şi la centura de piele lideoven... Aproape că arăţi ca Robin Hood. Nu te fă de băcănie, întrebând cum de n-are titlu, tocmai „aia”!

Trebuie doar să surâzi, pierită de atâta frumuseţe, să ceri autograf pe prospectul expoziţional, să-l feliciţi şi să-i mulţumeşti că există, apoi să-ţi ţii pliscul.

În felul acesta rămâi în lumea bună. Dacă nu înfiptă, măcar atârni de ea. Un apendice, acolo, umflat de exclamaţii care frizează extazul, un simulacru de rafinat cunoscător, o doamnă, în cele din urmă...

Ce dracu’ voiam să zic cu perambulul ăsta?
A, da!
Că mi s-a acrit de sclifoselile non-discriminatorii.
Că nu vreau să mai văd sintagma „de etnie romă”.
Vreau să le zicem ţigani.
Pe urmă, n-avem decât să stăm de vorbă despre ei.
Puteţi începe voi!