O SUTĂ pentru Daniel

Aveam o datorie.
Nu faţă de voi, ci faţă de mine. Mi-am promis că voi spune cum a ieşit experimentul Daniel.
A ieşit semiprost.
Lunea trecută credeam c-o să scriu cu roşu – O MIE DE EURO pentru Daniel, din Oraşul Vechi!
Unde seara e atâta linişte, că zgomotul pe care-l face croitorul de vizavi trâgând obloanele, se aude ca un survol vrăşmaş.
Unde s-au dărâmat câteva bijuterii de case, vechi de o sută cinzeci de ani şi s-au construit câteva bloculeţe oribile, vopsite în portocaliul ăla de exterior care, probabil, se dă gratis la “Chimicale” şi s-au pus termopane maro. Sigur, teoretic, portocaliu cu maro sună bine dar de văzut, se vede cumplit.
Moşu’ de la Pompe Funebre a dat tonul, el a distrus cea mai frumoasă clădire veche şi a făcut o cazemată, cu două etaje. Nu mai ţine coşciugele rezemate de zid, pe trotuar, fiindcă are showroom.
Vine ca întotdeauna, cu un colcovan de bani pe care abia îl cuprinde cu palma, îl lasă la hodină pe tejghea, bancnotele de o sută se răsfiră, libere, ochii lui albaştri, lăptoşi, fixează cu plictiseală grămada de hârtii, pe urmă urcă precis în fruntea mea, ştie, al dracului, şmecheria asta care se învaţă la cursuri de relaţionare interumană, că să nu priveşti în pupilele cuiva, să-i iei fruntea în cătare, să se simtă de la început cine e stăpânul.

Pe urmă spune “un preductal mîrî”. Bineînţeles că el habar n-are ce e aia “MR”, dar n-are importanţă. Nici pentru vii, nici pentru morţi.

Îi dau preductalul şi nu-i spun nimic despre Daniel.
Cum să-i spui unui moş cu firmă de pompe funebre, că ai vrea să-ţi doneze o sumă, cât de mică, pentru ca un om să rămână viu?

Lasă! Următorul…
După primii cinci, deja învăţ din mers.
E foarte greu să ceri.
E foarte greu să ceri bani. Se numeşte cerşit.
După douăzeci de inşi, s-a strâns atât de puţin, că îmi vine să vărs şi să renunţ.
Dacă era pentru mine, renunţam. Dar m-am gândit că, dacă din miile de oameni care au nevoie de ajutor, s-a nimerit Daniel ăsta să-mi atragă atenţia, înseamnă că aşa e scenariul: trebuie să fac ceva pentru el.
Schimb tactica şi nu mai vorbesc decât cu cei foarte cunoscuţi. Şi cu cei care au.

Uite, cucoana asta mă întreabă de nu ştiu ce lapte demachiant Vichi… N-am!
Insistă. Zice că e singurul cu care se împacă. Îmi spune teoria aia, arhicunoscută şi complet eronată că, cu cât înaintezi în vârstă, trebuie să-ţi îngrijeşti pielea mai atent. Eu nu cred în îngrijiri. Cred în “ cum ţi-e gena”. Dar n-o contrazic. O las să-mi spună cât de bune sunt produsele Vichi. E atât de pricepută, de fericită că e pricepută, că până la sfârşit, nici nu mai conteză că n-am să-i dau ce vrea, i s-a luminat faţa, i s-au estompat ridurile, doar fiindcă ştie ce-i cu adevărat bun.
Cumpără alte mărunţişuri, bonul trage spre două milioane vechi, prind curaj şi-i spun de Daniel. Puţin. Mi-am structurat textul în puţine cuvinte şi fără “vă rog”. Dacă vrei - bine, dacă nu – nu.

Se deshidratează sub ochii mei. Arată ca o iguană chibzuită când îmi întinde bancnota de un leu, însoţită de cuvintele “Îmi pare rău! Eu sunt pensionară. Abia dacă mă ajung pentru mine.”

Introduc în punga DANIEL – DONAŢIE hârtia de UN LEU şi mă simt minunat.
A plecat strivită. De nedreptatea care i s-a întâmplat. N-a găsit pentru ea, dar pentru altul s-a găsit! Ultima privire, aia rugătoare, că s-o înţeleg în ce situaţie se află, m-a uns pe suflet.
Aşa sunt eu. Rea!

De-acum ştiu ce trebuie să fac.
Nu mai deschid subiectul Daniel decât acolo unde merg la sigur…

Vineri seara, domnul F., un domn care nu se sfieşte să arate că astmul, şi nu banii, constituie problema lui, a completat cam 25% din suma primei săptămâni. Mi-a şi spus: “Mă ştiţi ! Eu dacă pot să fac un bine, îl fac. Cu toată inima! Da’ să nu fie vreo escrocherie la mijloc. “
“Nu e, vă asigur!”, îl asigur eu.
“Bine, atunci să-i dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Cu banii sau fără banii noştri”…

Aşa că am strâns doar O SUTĂ de euro pentru Daniel.

Mâine se vor depune.

Bine, dar de ce nu mi se mai potrivesc mie socotelile de acasă cu alea din târg?
De ce nu mai eşti la fel de iubit atunci când ceri, ca atunci când dai?
De ce se schimbă atât de uşor unghiul luării în vedere?
De ce?
De ce, cei care nu dau, trebuie să dea explicaţii şi cei care dau, dau ce pot, iar cei ce nu dau, argumnetează.
Adică:
Dai?
Da.
Nu dai?
Nu. Dar nu fiindcă nu, ci fiindcă ar trebui să… şi dacă.. ori eu, care… , n-am cum să…

Oameni buni!
În Oraşul ăsta Vechi, unde unii stau fără acte, iar fotograful îşi alocă parcare cu vopsea albă, pe o bucată de asfalt aparţinând ADP-ului, am strâns, pentru un singur om, Daniel, doar o sută de euro, într-o săptămână.

Ce să fac mai departe?