sâmbătă, 27 februarie 2010

Câştig concursul de "Mi-s...la scris!"





Cam aşa mă simt de când am luat premiu la concursul „Blog de blog”!...
O să mă mai simt aşa, o vreme, apoi voi uita şi iar nu mai dau doi bani pe mine.

Cred că ar trebui să ţin o scurtă cuvântare de mulţumire dedicată Luciei Verona, Juriului, cititorilor mei curenţi, celor accidentali, scriitorilor de bloguri pe care-i citesc eu mereu, celor pe care-i citesc doar câteodată, tuturor oamenilor şi întâmplărilor care m-au determinat/ajutat să-mi fac un blog.

Dar în mod special, cu totul special, trebuie să-i mulţumesc mamei mele, care-mi găteşte şi acum, la bătrâneţe (a mea, nu a ei), oferindu-mi timp de tastatură.

Ca să nu vă imaginaţi, însă, că m-a ţinut în puf toată viaţa, uite, o să vă povestesc ceva despre ea...



RECITAL

Calea Victoriei într-o după amiază de mai. Lume puţină.
Mi-am luat o porţie generoasă de aplauze şi-un braţ de cărţi din partea Uniunii Compozitorilor.
Ropotele prietenoase iscate de cel mult o sută de perechi de palme se sting în amintire, treptat, cu fiecare pas târşâit cu care mă îndepărtez de locul faptei.

Mult mai clar aud acum vocea profesoarei mele de pian care îi explică mamei ce, cum şi unde “n-am cântat bine”. Dă tot felul de referinţe tehnice, ca şi cum mama ar fi vreo specialistă .
Fără să mă uit înapoi, respectînd regula jocului pe care Orfeu a încălcat-o, las între mine şi ele atâta distanţă cât să pot asculta ce-şi spun.

Nu e nevoie sa întorc capul, ca să ştiu că mama îi încuviinţează sistematic fiecare vorbuliţă şi că păstrează pe chip acea expresie de resemnare preocupată cu care ar asculta descrierea unei infidelităţi conjugale de-a tatei.

Sunt disecată ştiinţific, cu probe, doamna Lungu exemplifică, intonând un scurt fragment , “…şi acolo, spre final, unde sunt arpegiile alea, ti-ri-ri-ta-taaa, pa-ra-ri-pa-paam, trebuia să pună surdina…”
Amărăciunea şi furia mamei cresc treptat.
O să zici - de unde ştii, dacă nici nu te uitai la ele?
Păi tocmai asta e, că ştiu, am învăţat să-i măsor tăcerile, să i le decodific.
Ştiu! Şi uite argumentul. Mama zice: “ Dacă e aşa, doamnă, noi o putem retrage, de la toamnă să meargă la o şcoală obişnuită - ce-i trebuie muzică? – dacă nu vrea, nu vrea şi gata!…”

Ceva mă trece pe şira spinării şi îmi aduce lacrimi în ochi. Eu crezusem că vreau să fac pian, dar ce ştie o proastă de doişpe ani? La vârsta asta, adulţii ştiu mai bine ce-ţi trebuie, ce ţi se potriveşte, ce e sănătos pentru tine.
Profesoara o dă niţel la întors, nu se aştepta să-şi piardă eleva cu atâta uşurinţă, şi obiectează, “Staţi, că n-am zis că nu e un copil talentat, dar uite, o apucă aşa, câteodată, pe scenă face câte ceva de capul ei… E şi vârsta asta păcătoasă, vă spun, că eu îi cunosc pe copii, o să-i treacă”.
Mama, nu şi nu, o ţine pe-a ei, din toamnă o să merg la şcoala de cartier. Sintagma şcoala de cartier trebuie sa sune dramatic, injositor, este echivalentul lui “orfelinat”.
Mi s-au impăienjenit ochii de plâns şi de panică, vasăzică vorbeşte serios, am terminat-o cu muzica…

În clipa aceea îmi amintesc un detaliu salvator, mă întorc cu faţa spre ele şi, cu riscul de-a fi acuzată că trag cu urechea, le spun: “ L-aţi văzut pe domnul înalt, bătrân, care s-a ridicat din sală şi-a venit la mine şi m-a pupat? Era Diamandi Gheciu. Era compozitorul, mamă! S-a aplecat, m-a luat in braţe şi mi-a spus –Nu ştiam că suita mea pentru pian e atât de frumoasă!... Bravo, copilule, ai cântat minunat... Intelegeţi? Lui i-a plăcut.”

Pentru o clipă, în aer pluteşte o descumpănire totală.
Blonda grasă, cu faţa ei de brânză de vaci, pe care, după atâţia ani de game, de sonatine, de Impromptu-uri, eu chiar o iubesc, e încurcată şi nu găseşte o explicaţie plauzibilă.
Îmi închipui ce-i umblă prin minte : “ Cine dracu’ şi-ar fi imaginat că Diamandi Gheciu o să fie în sală?!”…
Dar mama, mama care e mereu pe fază, reface urgent raportul de forţe şi mi-o trage scurt, lăsându-mă fără replică: “Ăla? Ce ştie ăla? Un moş!...”

UPDATE: Imaginea din stânga-sus a textului e... EU! Autoportret. De pe vremea când semnam cu nick-ul "Principessa" pe forumurile ziarului "Gândul". Fac adăugirea asta fiindcă abia acum realizez că foarte puţini ştiu, înţeleg, de ce zic eu că aşa arăt. La meclă.






13 comentarii:

  1. Renata,

    Eu nu organizez concursuri. Nu de alta, dar nu mă pricep, şi-apoi, în afara vorbelor mele de bine, n-aş avea cu ce-i premia pe câştigători. Dar, crede-mă, pe cuvânt de onoare: eşti foarte-foarte bună! Din strictul meu punct de vedere, aş putea zice (dacă nu cumva am făcut-o până acum) că eşti fe-no-me-na-lă! La categoria pană, bineînţeles!

    RăspundețiȘtergere
  2. Îţi mulţumesc, Florin!
    Uite, cu comentariul ăsta, tocmai m-ai premiat. :)
    Cred că am mai degrabă psihologie de căţel: mă simt foarte bucuroasă şi motivată când sunt recompensată cu-o vorbă bună. Mai ales că prea arareori în viaţă am căpătat recunoaşteri palpabile.

    Dar ceea ce mă bucură nespus în legătură cu premiul ăsta e că am avut norocul să fiu nominalizată la categoria asta... Fiindcă dintre toate genurile de activitate cu care te poţi sustrage de la treburi serioase, scrisul e cel mai plăcut.

    RăspundețiȘtergere
  3. Hai-Hui-Criticus27 februarie 2010, 13:15

    Salut Re!
    Pricep acum de unde ai preluat sarcasmul si ...cutitele cu care o cureti de coaja rea pe Zazania noastra cea draga.
    Hm, vezi ce posesiv m-am facut? Mi-am tras si eu Zazanie noua de parca n-o aveam pe-a mea;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ai Zâzanie , HAI-HUI?
    Te deplâng!

    RăspundețiȘtergere
  5. @Pri'cipesa,
    Desigur, nu vezi ce monotona e viata fara Zazanii?

    Hahaha, e o vorba pe aici care zice ca doar un nebun poate descoperi altul precum e el;)

    "It takes one to get one". Cam asa suna si e spusa in contextu' in care doi se cearta aruncandu-si zoile-n cap:)))))

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  7. Regret, Hai Hui, că viaţa ţi se pare intr-atât de plictisitoare, ca să bagi în seamă zâzăniile care se şi recunosc a fi!

    RăspundețiȘtergere
  8. Zâzanie,
    "biată" o fi maică-ta! A mea e o persoană normală.
    Faptul că suferi de cretinism galopant, nu-ţi scuză impoliteţea.
    Am mai zis, dar nu m-am ţinut de cuvânt... În spaţiul acesta, o să te şterg, de cum apari, indiferent dacă îmi înalţi vreo odă, pe viitor.

    RăspundețiȘtergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  10. Re,
    Orice-ar spune Zazania, da-i dreptul la replica.
    Lasa-ne pe noi sa judecam, chiar daca vom judeca stramb.

    RăspundețiȘtergere
  11. HAI-HUI,
    de trei ani, în diverse spaţii, Zâzania a avut drept la replică, nestăvilit.
    Îmi vei permite ca, de-acum, pe blogul meu, să-i cenzurez ieşirile?
    Dacă asta te jenează, roag-o să-şi înscrie opiniile în "academie".
    Poate scrie acolo, liber: cu privire la postarea renatei din ziua de..., comentariul meu este următorul...
    Dar nu aici!

    RăspundețiȘtergere
  12. felicitari pentru premiu! (grozava, maica-ta! Ii doresc multa sanatate!)

    RăspundețiȘtergere
  13. Grozavă zici tu, Ina!
    O colegă, dintr-a şasea, îi zicea "temnicera". Şi aşa i-a rămas numele, mulţi ani, până când, îmbătrânind, a mai întinerit.

    RăspundețiȘtergere