Cât de mare o fi miza?

Citesc în Jurnalul Naţional partea a doua a articolului intitulat “De ce am votat-o pe Elena Băsescu”, scris de cel care a fost jurnalistul Ion Cristoiu şi exact asta mă întreb: cât de mare o fi miza?

Pe câţi bani sau pentru ce post şi-a vândut omul acesta sufletul diavolului, ca s-o facă la vedere, fără ruşine, fără perdea?

Cât de mare să fie câştigul ce i se promite, dacă nu-i pasă că şterge pe jos cu tot “ABC” –ul de principii care face introducerea în deontologie?

Cât de disperat să fie Cristoiu, ca să continue să strige, de-acolo, din groapa în care s-a prăbuşit, asemenea enormităţi?

Sunt perlele Elenei Băsescu “stângăcii de exprimare”?
Poate fi interpretată reîntoarcerea imediată a acesteia în PDL drept “dovadă de vanităţi tipic feminine”?

Cât de înfometat să fie cel în al cărui buletin de identitate scrie încă Ion Cristoiu, încât degetele lui să apese pe tastatură cu mare precizie şi cu mare coerenţă, în aşa fel încât să rezulte un fel de declaraţie personală, pe proprie răspundere: “ pot garanta că are o inteligenţă vie, care-şi găseşte expresia în capacitatea de a se autoironiza”, cu privire la performanţele intelectuale ale mezinei preşedintelui?

Cât te poţi dezice de tagma profesională din care ai făcut parte, în aşa fel încât să etichetezi reacţia colegelor ziariste la adresa ciudatului fenomen autointitulat EBA, drept “gelozie tipic feminină a unor jurnaliste care arată ca nişte bucătărese de SMT”?

La enorma mituire căreia Cristoiu îi cade victimă, să se fi ataşat un mic bonus, fiindcă văd că nu-şi încheie osanaua până n-o aminteşte şi pe cealaltă Elenă…?
“Azi, deşi Elena Udrea continuă să stârnească uri patologice, teza că e o personalitate nu mai e contestată de nimeni.”

Aproape că-mi vine să râd… Şi Terente a fost o personalitate, în felul lui.
Ba, un fragment din personalitatea-i se află pus la borcan, cu grijă ştiinţifică, în muzeul IML.

Ba, mai anul trecut, citeam printr-un ziar că s-a aşternut IML-ul pe restauratul bucăţicii de personalitate terenţiană, fiindcă Timpul, vrăjmaş al dovezilor de toate tipurile, a început să lucreze hoţeşte, până şi-n borcanul cu formol …

De unde se poate trage concluzia că personalităţile care dau doar din gură şi din fizic sunt perisabile.
Aşa şi cu Elenele astea…

Şi-mi mai vine să-l scutur pe noul cântăreţ de curte, să-i zic măi, Maestrule Cristoi…!

Nu mai semna, frate, toate temenelile astea, că mâine poimâine se suceşte ăla care ţi le-a comandat şi strigă odată, cu voce hăhăitoare – “Ia, scoateţi-l pe Omu’ de Tinichea din cărţi, că mi-am găsit un tinichigiu de încredere, care zice că s-a cam ruginit pe la aripi şi trebuie dat la REMAT!” şi ce te faci atunci?

Că femeile-s pricinoase, şi dacă le-ai făcut odată bucătărese de SMT, nu te uită-n veci şi te vedem invitat doar pe la Diaconescu în direct şi în reluare, căutând principial şi fără patimă jurnalistică, urmele trecerii Elodiei pe pământ.