Ultimul Ceas

Da. Ăsta a fost ultimul său ceas.
Timp de 12 ani, cât vieţile noastre s-au suprapus, ceasul lui de buzunar ne-a fost consultant şi protector, ne-a îndrumat paşii pe pietrişul scrâşnitor al Cişmigiului, ne-a lăsat să ne odihnim de fiecare dată la fântâna lui Sisi câteva minute, ne-a îmboldit s-o luăm îndărăt, spre casă, cu o rezervă de timp miercurea, când la radio era emisiunea de basme şi la primul sunet de trâmbiţă ce vestea începutul, noi amândoi, deodată, cufundam lingurile în farfurii, încet, să nu facem zgomot, să nu pierdem niciun cuvânt de-al povestitorului, niciun tropot de cal, niciun scârţăit de uşă, nicio replică de-a actorilor.

Când, uneori, în semiîntunericul răcoros al vreunui muzeu, mă străbătea brusc dorinţa de-a ne afla în cu totul alt loc, bunicu’ nu-şi dădea niciodată acceptul până nu-l scotea pe el din buzunar, spunând „Să vedem ce zice şi Ceasul.” ... Apoi eu aşteptam câteva secunde, până se sfătuiau ei doi pe muteşte şi numai după aceea porneam sau nu spre altă aventură.

În cei câţiva ani care au precedat mersul meu la şcoală, mă obişnuisem într-atât cu gândul că programul nostru zilnic depinde iremediabil de micul zeu tăcut din buzunarul de la vestă, încât uneori întrebam direct: „Ce zice Ceasul? Mergem azi la...?”

Acasă avea un cuişor al lui, deasupra patului şi primul lucru pe care il făcea bunicu’ înainte de-a scăpa de hainele de stradă era să-l atârne de lanţ în locul acela. Apoi nu-l mai atingea decât seara, înainte de culcare, când trebuia întors. Ascultam şi eu aproape fericită ronţăitul remontoarului, era ca o hrănire rituală, dovada că ne îngăduie în grija lui încă o zi.

Asta a fost valabil până în ’72, în primăvară.
Într-una din zilele acelea multe, lungi şi cumplite în care n-aveam voie să-l văd fiindcă îî era rău şi tot veneau salvări la noi, şi tata parcă înnebunise, l-am auzit odată strigând unei doctoriţe „Da’ fă ceva, mai fă-i cortizon, nu sta ca vaca, nu-l lăsa să moară!...”, în ultima lui zi, de fapt, lucrurile s-au petrecut astfel: pe la şapte dimineaţa se simţea mai bine şi i-a zis bunicii „Du-te, Coană, la bucătărie, vezi-ţi de treaba ta, că nu mor eu acum. Mor la trei şi cinci.”

Ea l-a bombănit cumva, dar n-am auzit decât „...le ştii tu pe toate!”
Am lăsat-o în bucătărie cu ochii roşii de plâns şi-am plecat la şcoală. Când m-am întors, pe la cinci, casa era plină de rude şi bunica era într-o rochie neagră, împrumutată.

Ani de zile apoi, indiferent ce modificări a suferit camera, ceasul lui a rămas în acelaşi loc, atârnat pe perete.
O vreme m-am mirat cum de inimile lor se opriseră cam în acelaşi timp şi fiindcă n-am găsit nicio explicaţie, i-am respectat Ceasului dorinţa de-a nu mai ticăi niciodată, după...