Şaradă

Toată dimineaţa am făcut pe detectivul. Să găsesc un vultur, undeva, deasupra unui siloz, în vecinătatea unei gări.
I-am dat drumul din lesă lui Google şi l-am îmboldit să caute. După imagini, după cuvinte… N-a găsit nimic.
Într-un ceas, aveam mormane de gări vechi, gări noi, poduri, şine, vagoane ruginite, vagoane ultramoderne, ceasuri, miros de pucioasă şi două duzini de vulturi de tablă, de piatră, de bronz, de pene… Nici urmă însă de gara pe care o caut eu.

Acum câteva minute, exasperat, Google îmi vine cu o frântură din “Viaţa pe un peron”:

“Pînă şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atîrnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la în­ceput astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercînd să compun un cuvînt adău­gînd o literă: EROS. EROU. ZERO.” …

Mă opresc din investigaţii. Paler are dreptate, aşa cum a avut întotdeauna.

Bordelezu mi-a pus în braţe o amintire atât de personală şi eu mă încăpăţânez s-o localizez în spaţiu.
Textul o să vă placă, indiferent dacă eu aflu sau nu, până la urmă , unde e gara asta.
Citiţi-l, şi dacă aflaţi răspunsul, scrieţi-l mai jos, la comentarii…

****************************************************************************

************************************************************************************

Sămânţă de mac

********************************************************

autor: Bordelezu

*******************************************************************************

...dincolo de gară, peste linii, exact în faţă, pe o clădire cât o magaoaie, undeva sus, trona el, maiestuos, înfricoşător.

Nu-l văzusem de prima dată, veneam mai demult în gară, nici nu intram prin sala de bilete, trebuia să plătesc bilet de peron, ori preţul lui era căt dădeam pe kefirul rece pe care-l savuram în fiecare zi cu un covrig cald, în colţ, la moş Pandele, intram pe la Poştă, şi de acolo, ţuşti!, pe peron. Căscaaam gura la pălării... mă fascinau pălăriile, de damă sau bărbăteşti. Şi acasă, luam una dintre pălăriile lu’ tăticu şi încercam să dezleg misterul facerii, nu avea cusături – tighele, surfilări – , nimic, doar căptuşeala şi nici aceea nu era cusută.
În gară era altceva, erau pălării largi, cu cocardă, cu „Bonjour!”, cu „O, mon Dieu!...”, astea erau de damă, dar şi pălării înalte, cu „Mais non, mademoiselle, vous êtes très charmante!”, de domn.

Asta până în ziua când el a mişcat… S-a întors şi s-a uitat la ceasul din turnul gării… atunci m-am speriat şi n-am mai auzit pălăriile, nici nu le mai vedeam, pentru că el, de sus, se răsucise ca să vadă… ce să vadă?... să vază cumva dacă i-a venit timpul?
Plecaaam… iar noaptea îl visam, mă sculam cu frica, ce mă făcea să tremur, că voi ajunge la gară iar el nu va mai fi, iar sus, în ceruri, n-o să-l mai pot recunoaşte, dar frica-mi dispărea cănd îl găseam iar acolo, doar că acum, cu gâtu-i cocârjat, privea în altă direcţie.
Vulturul acela mă fascina… de ce stătea doar, de ce nu-şi lua zborul, de ce doar, când avea el chef, îşi îndrepta privirea în altă parte, şi, mă rog, ce zărea acolo cu privirea-i scrutătoare de rămânea cu ochii ţintiţi, timp bun? Mi-a trecut prin cap să ţip la el, poate-poate îl voi face să zboare, dar era prea multă lume, nu mă puteam face de “O la, la!”…

Am plecat… toate mi-au rămas în urmă, dar a sosit şi timpul ca să mă întorc, stam la fereastră, cu geamul vagonului deschis, aerul de afară îi sălta, din când în când, pălăria burtosului de la următoarea fereastră de pe culoar, el şi-o trăgea pe ochi, scăpa o privire plină de venin spre mine, dar nu-i trecea prin tărtăcuţă să ridice fereastra din dreapta sa, ca să-şi apere pălăria. Defilarea din faţa ochilor a început să încetinească, intram în gară… şi atunci mi-am adus aminte de vulturul pleşuv, nici vorbă să îmi mai tragă cineva capul înapoi, căci părul meu, atât cât mai rămăsese, deja agitat de vânt, s-ar fi zburlit cumplit la îndrăzneţ.
În gară, pe dreapta, peste linii, vulturul era acolo, sus, nu-şi luase zborul, doar clădirea silozului de cereale de sub el era vopsită proaspăt într-o culoare iute, peste care trona, cu litere mari, un nume slav.

Vulturul meu, cel care-mi ţinuse trează toată imaginaţia copilăriei, era la locul său, parcă mai gârbovit de ani… o simplă aerisire ruginită din tinichea, pe care încă o mai rotea vântu….