Când am văzut filmul ăsta, eram cu mult mai proastă ca azi, mă uitam la televizor ca şi cum ar fi existat, mă uitam la câte-un film cu mesaj simplu, discret, ca şi cum el ar fi putut să treacă sticla pentru oricine, măcar cât reclama la Knorr. Delicat.
Am plâns la scena aia care dă numele filmului, ca o proastă, fireşte, deşi niciun el nu-şi lua rămas bun de la nicio ea, nu era vorba de nicio despărţire, dimpotrivă, era vorba de împrietenire, de încredere , de curiozitate şi foame de nesingurătate mai mare ca instinctul de autoconservare, era vorba că până şi-o sălbăticiune născută şi crescută în sălbaticie, dacă simte omul-OM, îl adulmecă, îl recunoaşte şi sfârşeşte prin a-l iubi.
Eram cu douăzeci de ani mai tânără şi mai proastă, încă mă emoţionau lucrurile simple şi tăcute, încă mai credeam că trăiesc schimbarea la suflet a lumii noastre hărtănite de cântece patriotice, încă speram că, deşi momentul reaşezării sensurilor în cuvinte mai întârzie puţin, totuşi el pornise deja la drum, venea spre noi, era cu faţa, ca bunul Dumnezeu, în sfârşit.
Nu ştiam că cineva va scrie odată despre lucruri simple, aducând cât mai jos cu putinţă noţinea de “simplu”, terfelind-o în stupid, în insalubru.
Nu ştiam că plânsul poate fi şi altceva decât expresia unei emoţii, nu bănuiam că cineva o să inventeze politica lacrimii vărsate judicios şi-o va folosi cu succes nu odată, ci de mai multe ori.
Nu ştiam că într-o bună zi, oameni care s-au încovoiat cu zecile de ani asupra cărţii vor sfârşi prin a accepta că analfabetismul poate fi cauzat şi de oboseală.
Nu eram încă aşa de convinsă ca azi că lupul îşi schimbă numai blana, dar natura, esenţa firii lui - niciodată.
Nu credeam că odată, oricât pluripartidism ni s-ar pune în ceai, spectrul nostru politic se va comporta ca spectrul luminii, cu o singură deosebire: în cazul celui din urmă rezultanta e alb, în cazul primului e roşu. Roşu permanent.
N-aş fi crezut atunci, nici în ruptul capului că azi, după douăzeci de ani, voi fi încântată să nu-mi exercit dreptul meu democratic de-a alege, nici mâine, nici la toamnă, niciodată, atâta timp cât citind cuvântul VOT de la dreapta la stânga, el continuă să aibă sens şi să-mi zgândărească amintirea scârboasă a mirosului de transpitaţie acră şi stătută, ăla inconfundabil pe care-l emanau toţi activiştii şi activistele de Partid.
De aceea mâine o să mai urmăresc odată “Dances with Wolves”, cât veţi fi voi plecaţi la urne, să văd dacă-mi mai dau lacrimile la poveşti simple, discrete, “de nişă” , care nu mai folosesc nimănui.
+(3).jpg "NONO")
Ştiu şi eu, Renata?
RăspundețiȘtergerePoate că ai dreptate. Pentru că, evident, sunt multe situaţii în care tăcerea este cea mai bună soluţie. Poate singura.
Dar când e vorba de viaţa noastră nu avem voie să tăcem. E, oricum, destul de rău faptul că votul este „egal”. Respectiv, cel al necinstiţilor valorează tot atât cât cel al oneştilor. Şi, dacă e aşa, de ce să adâncim această nedreptate şi să anihilăm singuri fărâma de cinste care mai există?
Sigur, e doar o părere. Alegerea e a ta.
Eu îţi doresc vizionare plăcută. :)
Se pare ca cel care a pictat tabloul avea alergie la orizonturile rosii, altfel lumina soarelui, fie el la rasarit sau apus, dupa ce a parcurs paturile atmosferice in diagonala, trebuia sa fi avut lumina filtrata pastrand astfel doar componenta de jos a spectrului vizibil, fenomen specific dupa sau inaintea unei perioade de intuneric, daca observatorul este cu picioarele pe Pamant.
RăspundețiȘtergereDaca privirea votatului doar ca pe un monoverb reflexiv o impartasesc uneori si eu, dar si fara perspectiva, in schimb lacrimile cauzate de o crapatura, de parca ar fi varsate pe marginea unei prapastii, dar mai ales deturnate in zona politicului libidinos, au totusi un inteles: unii sufera sincer atunci cand pot fi tradati de curve. Limbajul poate ca e prea dur, dar uneori si statutul de privitor devine insuportabil atata timp cat spectacolul in sine e dizgratios.
E opţiunea fiecăruia ce face cu votul, incluzând aici şi dreptul de a-l arunca, dar e vina celor ce ne-au minţit că s-a ajuns în situaţia asta.
RăspundețiȘtergereBeth,
RăspundețiȘtergereevident că mă duc! ;))
A fost o capcană. Să văd ce ziceţi voi!...
De ce nu semnezi, Anonimule?
RăspundețiȘtergerePoate că am ami sta la taclale!
Mă gândeam, ElZap, cum ar fi să ai la tine o hârtie asemănătoare buletinului de vot, împăturită, dar albă pe dinăuntru, să o introduci în locul buletinului lor pe care îl poţi ascunde în buzunar, să procedeze aşa mii, sute de mii de oameni, să deschidă EI urnele şă să n-aibă ce număra, ce falsifica, ce combina...
RăspundețiȘtergereSă nu fie decât un stol de foi albe, împăturite.
Răspunsul mut...
"Eram cu douăzeci de ani mai tânără şi mai proastă, încă mă emoţionau lucrurile simple şi tăcute, încă mai credeam că trăiesc schimbarea la suflet a lumii noastre hărtănite de cântece patriotice, încă speram că, deşi momentul reaşezării sensurilor în cuvinte mai întârzie puţin, totuşi el pornise deja la drum, venea spre noi, era cu faţa, ca bunul Dumnezeu, în sfârşit."
RăspundețiȘtergereSi de ce crezi acum, dupa 20 de ani, nu de Dumas, ci de Brucan, ca natia romana a ajuns atat de jos, in mocirla spirituala, materiala , promovarea non valorii? Ce crezi ca n-a mers sau nu va merge niciodata?
"N-aş fi crezut atunci, nici în ruptul capului că azi, după douăzeci de ani, voi fi încântată să nu-mi exercit dreptul meu democratic de-a alege, nici mâine, nici la toamnă, niciodată, atâta timp cât citind cuvântul VOT de la dreapta la stânga, el continuă să aibă sens şi să-mi zgândărească amintirea scârboasă a mirosului de transpitaţie acră şi stătută, ăla inconfundabil pe care-l emanau toţi activiştii şi activistele de Partid."
RăspundețiȘtergereDureros de adevarat!