Mai mult ca perfectul

A murit Michael Jackson.
În mod normal, textul pe care il scriu trebuia să se intituleze “Moartea unui artist”. Fiindcă a fost un artist.
În sensul admis de dicţionar, în deplinătatea facultăţilor mintale şi cu bunul simţ drept scut, orice om care nu suferă de surditate poate afirma cu mâna pe inimă că a fost un artist.

Michael Jackson a creat ceva, a stârnit emoţie, pasiuni, o modă, un curent, a fost un vârf, a fost un talent, chiar dacă l-a preluat cu lăcomie de nedescris industria spectacolului şi l-a transformat în “fantoma de la operă”, tot a fost un reper estetic, mai mult sau mai puţin controversat.

Asta se vede şi din comentariile celor care au accesat, imediat după aflarea ştirii, site-ul TMZ.com şi au simţit nevoia să-şi exprime regretul. Deşi cei mai mulţi au făcut-o la modul laconic – “RIP, Michael!” – păreau sincer şi normal îndureraţi.

Mi-i puteam imagina dând un enter pe cuvintele lor de rămas bun adresate starului dispărut, apoi cărându-şi propria viaţă mai departe, ca pe-o valiză, ca pe-un rucsac, ca pe-un tort aniversar cu lumânările aprinse, fiecare cum s-a învăţat şi cum i-a fost ursit.

Din nefericire am intrat pe realitatea.net mai apoi şi-am văzut că pe români altfel i-a marcat nenorocita întâmplare.

Nimeni nu s-a mulţumit să construiască în câteva cuvinte simţământul lui de regret, nimeni nu şi-a exprimat starea, toţi au ţinut să rescrie istoria muzicii universale de la începuturi şi până în prezent, redându-i lui Michael locul lui de drept, după părerea lor.

“A fost un fenomen,un geniu al muzicii,un artist complet,"ceva" ce sute de ani de acum inainte Pamantul nu va mai cunoaste!!!” – spune unul.

Apoi citesc mai departe: “Dumnezeu sa`l il odihneasca in pace!A plecat dintre noi prea devreme,a fost lasat singur,era ca o ``masina de produs banii``,a murit cu dorinta de a face din nou show,shi de a se simtii din nou `Regele Muzicii Pop`[…] “

Există cineva care scrie cu majuscule “DUMNEZEU SAL ODIHNESCA IN PACE” şi repetă de câteva ori această speranţă cu majuscule, dar când îi aminteşte numele, se mulţumeşte cu un “mj”, acolo. Megastarul “mj”.

După ce am citit şi următorul mesaj, al unei fete, pe care îl redau în totalitate, m-am trezit râzând din toată inima:
“nu pot sa cred. absout nu am cum. vestea m`a shocat. ador melodiile lui indiferent cat de vechi erau . cine o mai cante "dirty diana", "thriller", "in the closet", "bad", etc. melodii ce vor ramane in arhiva inimilor tuturor fanilor si chiar oamenilor simpli de pe strada care au auzit o singura data de aceasta stea. astfel de megastaruri nu se uita usor. ma doare sufletul numai cand ma gandesc k altii k el nu se vor mai naste. a murit exact knd a fost ziua de nastere a lui gigi becali. mai bine murea el decat mj. ne scapa dumnezeu lumea de o portie de prostie. nu pot sa spun k sunt fana inraita mj, totusi sunt doar fana. ii ador toate melodiile care au facut "ravagii" in comparatie cu tampeniile astea noi. ar trebui sa fie doliu mondial, dar se pare ca pe unii ii bufneste rasul si chiar nu le pasa. a fost un om, nu un simplu om, ci an amazing human, an amazing man. mj este o legenda vie in adancul inimii tututror ce au crezut in el. sper sa incante imparatia cerurilor cum ne`a incantat si pe noi cu genialele hit`uri ale sale. i love MJ ever. dumnezeu sa`l odihneasca in pace. condoleantze pt familia indurerata, condoleantze USA, condoleantze intregii lumi.”

Dar imediat m-am întristat până în adâncul sufletului.

Suntem un popor dedicat dramoletei şi sfârşim prin a fi hilari, involuntar.
Am fi în stare să tocmim lăutari şi la priveghi, numai să se înţeleagă clar şi limpede că atunci când suferă românul, apăi suferă de se aude peste nouă mări şi nouă ţări, din cosiţă floarea-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă.

Fata asta, care presupun că nu intenţiona să-l parafrazeze pe Rică Venturiano – “Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…”, e prototipul afectării româneşti care înlocuieşte de ceva vreme sentimentul; e imaginea perfectă a veşnicei noastre nerăbdări provinciale de-a ne face lipeala cu ceva măreţ, unic, universal, de-a dovedi lumii întregi că dacă nu suntem buni de nimic la modul serios, măcar ciupim un loc în cartea recordurilor la cel mai lung cârnat, cel mai mare tort, eventual la cel mai umflat fluviu de lacrimi vărsat la moartea unui artist care a încântat o lume, dar numai noi, românii, l-am perceput aşa cum era: cel mai genial, mai mult ca perfect.

Dăm enter pe condoleanţe adresate Statelor Unite şi întregii lumi şi pe urmă ce facem?
Nimic.
Ascultăm manele şi ne roadem unghiile visători, poate schiţăm aşa, abia sugerat, o mişcare din buric pe ritmuri de Salam, cam ca mezina preşedintelui - cu expertiză! şi aşteptăm în tăcere să se prăpădească următorul megastar.