A mai picat unul!

Pe blogul meu de frustrată anonimă, unde scriu pe gratis, e-adevărat, pun azi, cu părere de rău, prima poză kitsch cu pisici care mi-a căzut sub ochi pe Google şi las câteva rânduri în semn de bun-rămas, pentru un fost condei al presei româneşti.

Motto: “Sub semnul revoluţiei produse de Traian Băsescu în imaginea omului politic, au apărut şi s-au afirmat Sorin Oprescu, Marian Vanghelie, Mădălin Voicu. Politicienii care seduc prin firescul discursului şi comportamentului lor. Pe acest fond de percepere a politicianului ca un om în primul rând, ceea ce mulţi denunţă la Elena Băsescu drept slăbiciuni au trecut în ochii unei părţi a electoratului drept atuuri. Din tot ceea ce a făcut şi a spus până acum Elena Băsescu se poate afirma orice despre ea. Nu însă că ar fi o şmecheră, cum sunt mulţi politicieni români. (Ion Cristoiu)”

Urcase neobosit toată ziua, urmând marcajul “steluţă roşie”, pe stânga.

Era un drum frumos pentru amatorii de căţăriş, nici prea greu, nici prea uşor, bun să-ţi dovedeşti că încă mai poţi, că eşti în formă, deşi, la drept vorbind, adevăraţii căţărători pe munte arată altfel, au riscul în sânge, nu aleg poteci bătătorite şi, când e să se prăbuşească de-acolo de sus, îşi încarcă tot cerul în ochi şi mor instantaneu, înainte ca imaginea asta emblematică, a libertăţii totale, să se fi înecat în hemoragia vreunui capilar retinian, înainte ca vreun regret – “De ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie, cine m-a pus?” - să le năclăiască zborul, fiindcă, până la urmă, şi căderea în gol e tot un fel de zbor şi un alpinist ştie asta foarte bine.

Privi în sus: culmea se contura perfect în lumina apusului. Nu mai avea mult. În definitiv, nu era vreun Everest, era un munte modest, îndeplinind toate condiţiile de-a iluziona în mod plăcut pe drumeţul de weekend, lăsându-l să se simtă învingător şi priceput. Iar 60 de ani nu e o vârstă la care să te simţi sleit de puteri.

Şi totuşi omul nostru s-a oprit din drum. A pipăit cu talpa marginea râpei. Se deschidea un povârniş periculos acolo, plin de cioturi şi pietre ascuţite.

Părea o tâmpenie să încerci o coborâre, era lunecos şi destul de abrupt. Se poate muri şi-aşa, zdrelindu-te, fărâmiţându-te, în rostogolire. Se poate muri lent, în agonie, cu toate toate oasele zdrobite, cu şira spinării făcută muci, fără să mai simţi durerea.

Părea o tâmpenie, zic, să experimentezi o astfel de coborâre. Şi dacă a doua zi eşti găsit grămadă, în hău, semănând mai mult a sac de gunoaie aruncat de turişti neglijenţi şi mai puţin a om, nu-i de mirare.

…Şi totuşi a făcut-o!

Nu înainte de-a-şi scrijeli cu briceagul, pe ultimul copac în care se mai sprijinise, numele lui atât de cunoscut, pe vremea când era un om viu: Ion Cristoiu.