Teoria revelaţiei

La cafeaua de dimineaţă citesc ştirile lichide.

Nu ştiu cum aş numi altfel acest tip de subiect care, odată născut, umectează toată presa unei zile, ba chiar a unei întregi săptămâni.

Poţi să-l tratezi ca pe-un moft sau ca pe o informaţie-bombă, se pretează oricărei abordări, e lesne de înţeles şi generează imediat opinii, stimulează secreţiile mintale ale oricărui condeier sau tastier, (că nu mai scrie nimeni cu stiloul pe hârtie, cu excepţia CTP-ului), de la cei care scriu la jurnal pe banii Mogulilor fiindcă numai la asta se pricep sau fiindcă nu se pricep să facă absolut nimic, până la cei care scriu moca, pe bloguri…

Când e vorba de produsul intern brut mondial, mai cătinel cu scrisul despre, tre’ să fii cât de cât călit pe felia economică a presei ca să-ţi dai cu presupusul, dar dacă e vorba de genunchii lu’ Nicoleta Luciu, adică ce urâţi sunt şi totuşi ce de sex-appeal degajă ei, apoi o să vezi cum se prelinge tema şi-n “Click”, şi-n “Ring”, şi-n “România Liberă”, măcar în pagina de mică publicitate, sub formă de anunţ - Genunchiul Stâng anunţă cu durere dispariţia fratelui său geamăn, aducătorului bună recompensă, exclus intermediar.

E, ce s-o mai lungim! Săptămâna care tocmai trecea, dar nu duios, ca Anastasia , ci bolovănos, ca Anastase care iar bagă vastu’ în limba română şi zice… (dar despre asta vorbim mai încolo), ne-a lăsat să absorbim şi să adsorbim opiniile preşedintelui Băsescu Traian despre ce scoate şcoala românească la produs şi ce se caută pe piaţa muncii, de fapt.

Adică “tâmpiţi” vs. “ospatari, mecanici şi tinichigii” .

Şi cum sorbecăiam eu aşa, leneş, din cafea şi din acest lung prilej de vorbe şi de ipoteze care l-a mai scos şi pe Liiceanu din cremuială, că prea îşi vedea numai de epiderma dumisale de la o vreme, iată că ceva îmi sună ciudat şi cunoscut totodată.

Bă, de ce, din tot nomenclatorul de meserii, s-a pus Băsescu tocmai pe ospătari, mecanici şi tinichigii?
De unde asocierea asta?

A, zic unii că după ce îl serveşte ospătarul cu câteva rânduri de şpriţ, el, urcându-se la volan, e posibil să aibă nevoie de mecanic şi de tinichigiu. Da’ de ce n-a pomenit atunci şi de şofer pe Salvare, de doctor, de miliţian, de - doamne fereşte! - descarcerator , că în funcţie de cât de solicitat a fost ospătarul, parcă de ăştia ai mai întâi nevoie?

Ţţî! E altceva!...

Mai iau o gură de cafea, mai aprind o ţigară şi ascult un cântecel.
Cu răposatul Sergio Endrigo.
La refren zice aşa: “Partirà / La nave partirà / Dove arriverà / Questo non si sa...” şi-odată mă luminez! ...

Mă, răilor, care vă luaţi de domnul preşedinte din orice!
N-are omu’ nicio treabă cu tâmpiţii care ies filosofi din şcoală.

“Ospătari, mecanici şi tinichigii”...

Unde-i găseşti pe-aştia laolaltă?

Corect!
Pe vapor!

Asta-i, fraţilor! Preşedintelui i s-a făcut dor să se urce pe vapor.
Ce atâta tevatură?