09. 09. 09

Cu ocazia zilei "antipisică", public un text care conţine pisici. Este un fragment din jurnalul neterminat al unui ursuleţ de pluş pe nume Nono, care a fugit de-acasă şi s-a înhăitat cu maidanezii şi pisipoancele de cartier.

--------------------------------------------------------------------------------------

Jurnal de homeless (III)
- de Nono -

Cum se-ntoarce roata, fraţilor!
Lunea trecută, când au fost căldurile alea mari, ne strânseserăm toţi şi picoteam sub castan, lângă ghena de gunoi. Ca să zic aşa, Întâmplare ne primise destul de ospitalier în culcuşul lui unde parcă-i mai răcoare. Să vă explic: el, dacă nu vede, nici nu prea umblă, aşa că şi-a încropit un adăpost destul de bun, din două perne vechi de canapea, la poalele castanului bătrîn, exact aici unde, vrând-nevrând, mai trece lumea să arunce resturile şi îi scapă şi lui câte ceva...
Dacă n-ai şti ca e orb, ai zice că e cel mai frumos câine din cartier. Are urechile ciulite încă, o cureluşă de blană neagră, strălucitoare pe spate şi-n rest e castaniu tot. E-adevărat că pe faţă are nişte cicatrici foarte vechi,da’ parcă aşa e mai interesant.
Fetiţa şi Vasile care-s cam prostuţi îl şicanează mereu, îi fură mâncarea, dar Alburimea Sa îl tratează cu mare respect şi-i vorbeşte cu “domnule”.
Ei, şi cum şedeam noi aşa, plictisiţi de căldură, cine se-arată pe alee, târând cozile prin praf?
Abjectele!...
S-au oprit la vreo doi metri de umbra care ne adăpostea pe noi şi se uitau disperate. Nu le-a zis nimeni nimic. Ele au început primele, în cor:
- Bună dimineaţa!
- Mă rog, aşa o fi! – le răspunde Alburimea Sa şi pauză.
- Avem o problemă, zic ele, tot în cor.
- Mă bucur să aud asta, le răspunde tot Alburimea Sa. Noi avem mai multe.
- A murit stăpâna noastră...
- Aşa, şi? le întreabă tot el.
- A venit fii-sa şi ne-a dat afară din casă.
Deja Alburimea Sa e în picioare şi îşi face de drum, ca să nu observe ele cât se bucură, cred. Atunci îl aud pe Întâmplare că-i spune încet Alburimii Sale: “Ia stai niţel, nu pleca, să vedem ce vor” şi apoi tare, către ele: “Şi care e, de fapt, problema voastră?”
- Ne e sete, răspund Abjectele, aproape ruşinate.
Întâmplare îl întreabă iar, în şoaptă, pe Alburimea Sa: ”Noi avem apă?” “Avem, recunoaşte Alburimea Sa, dar e pe fundul castronului, domnule, şi se evaporă de căldură...” “Cheamă-le aici, să bea şi ele!...De-acum e şi apa lor.”, îi porunceşte Întâmplare şi se strânge puţin mai la dreapta, parcă făcându-le loc.
Alburimii Sale nu-i vine bine situaţia, ba chiar îl simt că-mi evită privirea, de teamă c-o să-l întreb cine ştie ce lucru neplăcut, dar se conformează şi le pofteşte lângă noi pe pisici, cu o voce pe care abia i-o recunosc:
- Hai, veniţi încoace şi beţi! De-acum e şi apa voastră, Abjectelor.
Ele se preling binişor, umil, pînă la tinicheaua noastră şi lipăie cu lăcomie vreo cinci minute, în continuu. Pe urmă se aşează lângă Întâmplare, ca şi cum ar fi înţeles că ăla e locul lor şi nu mai suflă o vorbă.
Alburimea Sa pleacă într-ale lui şi, când vreau să mă ridic să-l urmez, se răţoieşte la mine:
- Tu rămîi aici!
Restul zilei trece încet, chinuitor, în tăcere şi arşiţă, numai că eu, în aşteptarea Alburimii Sale, mi-am pregătit o listă întreagă de întrebări pentru când om fi între patru ochi...