Nevoia de MĂMUC

Toţi avem o mamă, nu numai Roxana Iordache! Aproximativ 100% din cei care se freacă azi cu aerul, îl utilizează la oxigenarea creierului şi-l noxează cu ce le iese pe gură, pe tastatură şi pe orice alte căi ce pot fi considerate supape, au sau au avut o mamă.
Biologicamente necesară ca să se dea ei în căluşeii vieţii, o vreme.
Până aici, lucrurile sunt clare.

Ce ne facem, însă, când unii posesori de mamă (care , automat, au şi un tată), percep nevoia de un al treilea părinte, situat undeva între genitori şi divinitate – TĂTUCUL?
Nu mă refer aici la prostimea dresată să simtă asupră-şi o mână de fier, care-o vitaminizează permanent cu sentimentul culpabilităţii, pentru a-i reduce stresul responsabilităţii.

Mă gândesc la inşi de excepţie, supradotaţi şi iubiţi de Soarta care le-a recunoscut şi confirmat supradotarea, aceia care scâncesc noaptea prin somn după un “ăla negru, de respiră greu – era ta’su, mă!” şi ziua, lucizi şi implicaţi, se apucă să-i tasteze omagii.

Mă gândesc la cei de calibrul Andrei Pleşu, intelectuali de mare profunzime, genetic structuraţi ca intelectuali care, contrar prostimii îndoctrinate cu succes ce-şi manifestă simpatia, fidelitatea şi încrederea în TĂTUC, visceral, se obosesc să-şi argumenteze cu luciditate admiraţia faţă de idolul lor, folosind tot felul de “nu numai, ci şi”-uri care ar băga Logica în faliment, dacă Logica s-ar pleca, măcar din politeţe, asupra rodului gândirii dumnealor.

Am scris aceste rânduri ca urmare a lecturii articolului domnului Pleşu, publicat în ADEVĂRUL, din 16 septembrie 2009.
Le-am scris, înspăimântată de posibilitatea ce se creionează la orizont: noi, pătura anonimă, nici oameni de bine, nici eroi ai revoluţiei, nici controversaţi oameni de afaceri, nici interlopi, dar nici pulime CTP-istă, înţelegem necesitatea TĂTUCULUI, după 50 de ani de “tătucenie” comunistă. Acceptăm şi ne asumăm obligaţia de-a trăi într-o societate învăţată cu presiunea bocancului TĂTUCULUI pe carotidă.
Dar să vină un Pleşu, să vrea să ne demonstreze cu talent în regulă că bocancul strivitor al TĂTUCULUI e mângâierea mâinii răcoroase a mamei pe frunte, ăsta e deja un pericol greu de ocolit, e falsa demonstraţie a nevoii de MĂMUC.
Şi de MĂMUC se scapă mult mai greu.

________

Erată: am revenit asupra textului făcând rectificarea cuvenită. Mă refeream la articolul dlui Pleşu din Adevărul, 16 septembrie 2009 şi nu la cel din Dilema Veche, publicat de acelaşi, o zi mai târziu.