Un câine de ţară

Personajul despre care vă povestesc azi e unul cât se poate de banal.

N-are opinii, nu face politică, nu face zgomot şi, iarna, când e ger dimineaţa şi zăpada prinde crustă, nu lasă nici măcar urme pe zăpadă. Atât e de uşor.
De când îl ştiu, e bătrân şi bolnav.

Pe vremuri, când trăia câinele meu, îl întâlneam zilnic în plimbările noastre şi amândoi îl ignoram, nepăsători, mult mai tineri, mult mai puternici, mult mai frumoşi.

Doar stăpână-sa îl culegea de pe asfalt cu un gest repezit, ca atunci când îţi cade pâinea din sacoşă şi-o recuperezi uluitor de repede, să nu prindă cineva de veste că a fost pe jos şi tu urmează să mănânci de pe jos.

Îl băga sub braţ şi-mi zicea: „Îi e o frică de dumneavoastră de moare! Suferă cu nervii şi face crize de frică.”
Eu zâmbeam şi eram tare mândră de-al meu, îmi plăcea că femeia îi spune şi lupului „dumneavoastră”, în sfârşit, mă gândeam, cineva care a intuit că ăsta nu e câine să-i vorbeşti cu „tu”, un ciobănesc german care ţine la respect doi unguri beţi, cu cuţitele la vedere, într-o cârciumă din Miercurea Ciuc.

„Freddy, Freddy, stai cuminte!”, zicea bătrâna doamnă acoperindu-i ochii, parcă ferindu-l de-o imagine îngrozitoare ce i-ar fi putut tulbura visele de noapte pechinezului.
Când eram singură pe stradă, Freddy-Freddy, pe care eu îl strigam Frederico, să-i mai atenuez din micime, mă privea cu o ură amară, vie, neobosită, ochii lui, şi migdalaţi, şi bulbucaţi, luceau a cataclism planetar.
Râdeam.
Nu era decât un cîine mic, bătrân şi bolnav, care azi mai e, că mâine nu se ştie.
Avea 14 ani pe-atunci şi toate afecţiunile cu prognostic grav se adunaseră în unicul lui kilogram-corp. Stăpâna ştia asta şi se resemnase.

Având în vedere starea cu totul disperată a sănătăţii lui, nu mă miram că e lipsit de intuiţie, că ia orice gest de mângâiere drept ameninţare şi că se repede să muşte pe oricine, profilactic, să nu cumva să-şi ia vreun şut mortal sub coadă.

Apoi, într-o vară, Lachi al meu s-a culcat de prânz şi n-a vrut să se mai trezească.
N-a mai vrut şi pace!

Au dispărut plimbările şi pe Frederico nu l-am mai văzut cu lunile. Poate mă evita stăpână-sa, cu bună ştiinţă, poate simţea că s-a făcut o nedreptate... Nu ştiu.
A trecut suficient de mult timp ca să mă gândesc la ciobănescul meu german fără să plâng, ca să-l pot povesti ca pe unica mea rudă de stirpe regală, cea care făcea binele să triumfe şi ruşina răul.

Nu ştiu cum, dar joia trecută, pe un soare aproape dispărut, cărând sacoşa de mega image în scârbă şi dificultate, încetinind totuşi în dreptul matusalemicului Frederico, din respect pentru stăpâna lui, această miniatură de căţel muribund acum patru ani, care deja a depăşit în mod suspect media de supravieţuire a pechinezilor, mi-a ţinut calea şi, aşa cum arată acum, complet cărunt, cu o umbră caisie pe spate, neavând cea mai vagă idee despre cât de venerată era imaginea lui în China, cu două mii de ani înaintea erei noastre, m-a mirosit, mi-a lins glezna şi a dat din coadă, a viaţă lungă.

De-ar avea şi ţara asta, a noastră, acelaşi destin!