Curvele nu sunt întotdeauna ceea ce par

Eu şedeam la parter, Melania la unu şi Flori la doi.
Eu eram stagiară şi făceam naveta la Ploieşti, Melania şi Flori erau curvele blocului.

Eu habar n-aveam, blocul le ura surd şi mut.

Asta, până în decembrie ’89, când s-a organizat pichetul de locatari bărbaţi care controlau cine vine, cine pleacă, cine mişcă.

Prima descindere a avut loc la Flori, care era o curvă fără căpătâi, făcea taximetrie de-aia particulară, la “Favorit”, aşa am şi cunoscut-o, dimineaţa când eram pe cale să pierd trenul, o luam din intersecţie, treişcinci de lei, mă ducea la gară aproape la fel de repede ca 105-ul, numai că nu trăgea pe dreapta în staţiile lui. O întrebam mereu de ce dracu mergem aşa încet, ea zicea că să se încălzească motorul. Avea o Dacie 1300 “albastru de Prusia”. Pe drum îmi povestea viaţa ei.

Viaţa ei era formată din “aventuri” care durau de la o noapte, la câteva săptămâni. Protagoniştii erau studenţi arabi. Ceea ce mă făcea să nu fiu atât de convinsă că Flori e o profitoare, era preludiul. Dura zile, săptămâni, până ce era absolut convinsă că e îndrăgostită şi numai atunci accepta să împartă garsoniera cu arabul cu care s-ar fi măritat. Arabii mâncau fripturi de pulpă de miel făcute la cuptorul lui Flori, o scoteau la bar, seara şi plecau cu o duzină de cămăşi călcate profesional. Unde? La ei, la cămin.

Flori bocea o săptămână afecţionată şi cu greu ieşea din marasmul părăsirii. Cu greu şi cu un alt arab.

Când i-a bătut în poartă formaţiunea de apărare a blocului, în ultima săptămână din acel decembrie, voluntarii n-au fost foarte politicoşi, au cam folosit picioarele lor masculine la ciocănit în uşă şi cred că, dincolo de patriotismul excitat, mai era şi-o doză de curiozitate masivă, voiau să vadă cu ochii lor ce-avea ăla şi ei n-aveau.

S-a nimerit ca teroristul din seara descinderii să fie la stomatologie, anul trei. Nici n-aveai ce omorî la el! Era slab ca un ţâr, în galabie, mânca piure cu şniţel de pui.
I-au dat voie să doarmă all-inclusive în noaptea aceea, dar dimineaţa avea ordin verbal să părăsească blocul.

Până au negociat ei cu arabiţoiul, Flori le-a făcut un termos de ceai şi unul de cafea pentru rondul de noapte şi a coborât până la mine, să mă întrebe dacă n-aş fi de acord să le împrumut nişte scaune, că trage în scara blocului şi pe la patru dimineaţa e frig de-a binelea.

Bărbaţii blocului au mulţumit frumos şi-au descins la Melania, un etaj mai jos.
Aici trebuie să fac o paranteză...
Melania nu era Flori!
Melania era contabilă cu ASE, avea o fetiţă de patru ani, cu handicap mintal major pe care o ţineau bunicii.
Melania ştia engleză şi germană, scris-vorbit şi tocmai în seara aia era umflată de plâns, că iubitul ei, grecul care semăna ca două picături de apă cu Don Johnson (pe Dumnezeul meu, dacă nu era leit!), se afla în ţară de două ore şi n-o sunase încă…
Puţin îi păsa Melaniei de controalele lor, de terorişti, de revoluţie, de toate căcaturile astea!

Totuşi, cam într-o oră, a coborât la parter cu nişte pateuri de-alea de le zici “Vai, nu trebuia să vă deranjaţi!” şi când ai pus, printre îmbucături, semnul regretului, platoul e deja gol.

Melania, cu pateurile ei meseriaşe, a obţinut dreptul la catering pentru tot restul sezonului de pază, iar eu, privilegiată de poziţia parter, mă îndeletnicem doar cu o pătură şi-o cafea, la ore imposibile.

În fine! După ce-a trecut iureşul acut al revoluţiei şi-am început noi să pricepem meandrele concretului, nimeni, niciodată, n-a mai îndrăznit să le considere două curve pe Melania şi pe Flori.

Probabil că atunci când jucătorul nostru preşedinte ne-a suflat fumul ierbii cu miros de felinar roşu instituţionalizat fix în “amigdalitele” de sezon, n-a ştiut că mii de Melanii şi Florici îi suflă pe revers fumul de Kent superlong în nas şi-şi văd de treaba lor, ca persoane fizice, chimice şi psihice care sunt, în ilegala lor meserie.

Fermecătoare, de altfel!