Doctorul

Nu, nu e vorba despre doctorul Oprescu.
Deşi aşa ar fi potrivit. Se apropie alegerile de nou preşedinte şi Oprescu e un posibil.
Ne-ar fi nouă bun Oprescu?
Ne cade bine băşcălia cu ştaif, învăţată în şase ani de facultate grea, plus trei ani de familiarizare cu ce-ai învăţat, după mârlănia cazonă deprinsă în patru ani de instrucţie marinărească?
E mai bine cu fiul unui general de securitate, decât cu un ofiţer de securitate sadea?
Dumnezeu ştie!
Despre toate acestea poate vom discuta cândva, dar nu azi…

Astăzi vreau să vă povestesc despre un alt doctor, poreclit Măru’.

N-are nici 30 de ani, stă cu chirie împreună cu un coleg, tot provincial ca el şi “ dă anestezie” într-un spital bucureştean,ca să mă exprim în argoul profesional pe care l-am învăţat de pe blogul unei anesteziste de opinie, fiică de anestezist, şi ea.

Noaptea, Măru’ face gărzi. Multe gărzi, la Terapie Intensivă. Chiria e de vină şi o tâmpenie care-i stăruie lui în cap, că, dacă eşti bun, foarte bun, cel mai bun, până la urmă tot ajungi să ţi se recunoască meritele. Chiar şi în ţara asta.

“Şi ce faci tu acolo, Mărule?”, îl întreabă soră-sa, radioloaga.
“Mai nimic, zice Măru’. Îi ajut să se trezească, mai ţin câte-o bătrânică de mână, când e să treacă dincolo…”

Nu ştiu cum s-a învârtit el, dar de la o vreme lucrează cu un mare chirurg.
De-aia nici nu s-a mirat soră-sa când l-a auzit lăudându-se: “Băi, eu am ajuns cineva în spitalul ăsta…”
“Bravo, Mărule, înseamnă că eşti pe drumul cel bun!”
“Da, a continuat Măru’, de câte ori zice Profesoru’ - să pună cineva aici o perfuzie! sau îmi dă şi mie, cineva, radiografia omului ăstuia?! - eu sunt ăla.”

Nici nu-l cunosc pe Măru’ şi nici nu vreau să-l cunosc vreodată.
Dar dacă e adevărat ce povesteşte soră-sa, bine că există!