Înapoi la Nono

Jurnal de homeless (IV)
- de Nono -
____________________________________

În noaptea care a urmat s-au petrecut două lucruri: Alburimea Sa n-a mai venit înapoi şi a plouat de-a rupt.

Fetiţa si Vasile s-au strâns cât au putut unul în altul, Abjectele păreau terminate si dârdâiau mărunt. Aproape ca se vârâseră cu totul sub burta lui Întâmplare şi mă miram că mai pot să respire.

Eu m-am aşezat la spatele lui şi nu ştiu când şi cum am adormit, numărând fulgerele care despicau cerul.

M-am visat acasă, cu Papuşica, i-am visat privirea aia de şoarece curios sau de arici, nu mai ştiu, că trecuse atâta vreme de când n-o văzusem, încât abia o mai ţineam minte.

Când s-a luminat de ziuă, am observat că foaia de hârtie pe care-mi scrisesem ce vreau să-l întreb pe Alburimea Sa nu mai conţinea decât o pată caraghioasă de cerneală albăstruie, literele se şterseseră şi mintea mea la fel. Nu mai aveam curiozităţi, doar o teamă nesfârşită că ceva rău se petrecuse cu el.

Ploaia nu se oprise, aşa cum ar fi fost normal, aşa cum am văzut eu prin filme, că după o noapte de-asta de groază vine o dimineaţă strălucitoare, limpede, cu cer sclipitor si nori albi, cu păsări care cântă şi oamenii sunt deodată uscaţi şi veseli, îşi beau cafeaua şi se duc la muncă, el zice “Trebuie sa plec. Te iubesc!” şi ea răspunde “Şi eu te iubesc!” şi muşcă dintr-o felie de pâine cu unt şi cu dulceaţă de piersici.

Nu ştiu de unde mai aveau norii rezerve de apă, deja mă uitam la ei ca la nişte cămile care poposiseră peste noi şi n-aveau de gând să ne părăsească.

Fetiţa si Vasile vorbeau în şoaptă, parcă puneau ceva la cale şi mi-a trecut prin cap imaginea aia, cum îi aducea ei, Alburimea Sa, cel mai frumos ciolan şi m-am întristat.
Întâmplare a tuşit de câteva ori, semn că răcise şi s-a ridicat cu mare greutate întrebându-mă cum stăm. Abia atunci mi-am amintit că el nu vede şi m-am grăbit să-i descriu amănunţit că suntem înconjuraţi de ape, izolaţi pe dâmbul nostru de pământ, că nu se vede aleea şi că ar trebui să se gândească de-acum la noi ca la un grup de naufragiaţi.
- Ei bine, atunci o să aşteptăm să se retragă apele, a zis el şi nu-mi părea deloc speriat.

Pisicile s-au trezit şi ele, s-au întins, s-au scuturat, şi-au făcut toaleta îndelung, lingându-se una pe cealaltă, dar nici aşa n-arătau altfel decât străvezii si storcite.
Sigur că nu erau chiar distruse, din moment ce nu-şi uitaseră năravul de-a se gândi întâi la ele, fiindcă de-ndată ce-au terminat cu cochetăriile matinale au anunţat destul de ţâfnos că lor le e foame.
N-a catadicsit nimeni să le răspundă, probabil şi celorlalţi le era foame, dar nu într-atât încât să-i sâcâie pe toţi cu senzaţiile lor.

Odată îl întrebasem pe Alburimea Sa cum e cu foamea asta, de ce eu n-o simt niciodată şi el a râs si mi-a explicat: “Fiindca tu ai deja stomacul plin cu nu ştiu ce câlţi, eşti altfel făcut, nu vezi?”. Eu am insistat şi i-am zis că totuşi aş vrea să ştiu cum e. Şi mi-a explicat: foamea e ca atunci când ţi-e dor de cineva, când porţi grija cuiva.
Cu asta m-a potolit, pentru că mi-am amintit imediat de prietenul meu şi iar, ca întotdeauna când îmi fuge mintea la el, mi-a venit sa plâng.

Mi-am amintit ziua aceea de groază în care m-am pomenit azvârlit intr-o faţă de pernă şi-am crezut că sunt răpit...
Sunt răpit, îmi strigam în sinea mea, deşi nu sunt vreun bogătaş!
Tocmai calculam cât s-ar putea cere pe capul meu brun-auriu şi dacă ASTA ar fi de acord cu suma, când am simţit alte lucruri moi, mişcătoare, ce mă înghesuiau şi apoi “zdrang!”, o uşă trântită, un bâzâit, ape curgând şi am început să mă rotesc.
Inainte de-a leşina, am sperat că visez, ori că sunt involuntar folosit într-un experiment, poate eram antrenat pentru zboruri cosmice… Pe urmă n-am mai ştiut de mine, ultima senzaţie, aproape minunată, că numele meu va rămâne posterităţii...

După o vreme, când mi-am revenit, mă aflam iar între colţii prietenului meu, mă salvase, mă ducea pe perna noastră, la adăpost. Şi ASTA îl certa, îi zicea - “Măcar să-l fi lăsat să se usuce!...” Nu i-a răspuns nimeni. Prietenul meu era destul de supărat şi abia atunci am înţeles eu ce-nseamnă să porţi cuiva de grijă.

M-a lins îndelung, ochelarii îmi stăteau aiurea, pe frunte, dar răsuflarea lui era caldă şi când mi-a zis “Miroşi scârbos, a lăcrămioare...” mie nici că mi-a păsat. Am adormit fericit între labele lui şi-am visat – culmea! – că dorm între labele lui uriaşe mirosind a muşchi de pădure, învelit cu el...