Jurnal de homeless

Am început mai demult o poveste despre el.
Încă nu ştiu dacă e pentru copiii-copii sau pentru adulţii-copii.
Îl cheamă Nono.

O să-l las să vorbească atâta timp cât va avea măcar un ascultător.

O poveste din cioburi.






Jurnal de homeless (I)
- de Nono -

Am dormit în parc, sub cupa unui excavator. Totul era ud, mustea de apă, dar aici, sub hardughia asta, ploaia n-a ajuns, iarba e doar răcoroasă şi moale, blăniţă verde a pământului.
Ca în fiecare noapte, l-am visat pe prietenul meu.
În vis, e întotdeauna tânăr şi fericit.
Aleargă ca un nebun câteva sute de metri în susul muntelui, până nu-l mai văd. Eu zac pe burtă, culcat pe chelia netedă a unei pietre de râu încălzită de soare, aşa cum m-a lăsat el. Nu trece mult şi mă simt apucat zdarvăn de umeri şi luat pe sus. Aşa face mereu: pleacă în recunoaştere, apoi se-ntoarce să mă ia cu el, să văd şi eu veveriţe, arici şi vizuini de vulpi.

Încă-i întuneric şi ploaia sună la fel ca aseară.

Visul mi-a fugit, acum mă gândesc ce-o să fac azi, încotro să mă duc.

Se-aud nişte trosnete, foarte aproape. Ies de sub căciula de fier.
Ceva mai încolo, într-o baracă, doi oameni dorm adânc, sforăind. Lângă uşa deschisă, un câine uriaş, alb, scotoceşte în punga lor cu resturi de mâncare. A ales un os de pui cu zgârciuri lucioase la capete şi-l sparge între dinţi.
Până să mă hotărăsc eu dacă să intru în vorbă cu el sau să mă fac nevăzut, m-a simţit, lasă osul şi vine spre mine:
- Tu? Cu ce treburi pe-aici?
- Bună dimineaţa, îi spun, sunt doar în trecere, nu vă deranjaţi...
Face semn cu botul spre punga desfăcută şi-mi zice:
- Vezi că nu-i cine ştie ce. Nişte coji de salam, o felie de pepene. De oase nu te atingi! Sunt ale mele.
- Mulţumesc, domnule, dar eu nu mănânc niciodată.
- Asta-i bine! Ne-am putea înţelege, atunci...

Pleacă la grămada lui de oase şi-l urmez, fiindcă simt că aşa trebuie, încă nu ne-am luat rămas bun. Mănâncă liniştit, parcă nici nu-i e foame. Mănâncă aşa: să fie!
- Ce te holbezi la mine? mă întreabă deodată.
- Nu mă holbez. Aşa-i privirea mea. Poate din cauza ochelarilor.
Un timp nu mă bagă în seamă. Verifică iar conţinutul pungii, cu mare atenţie, nici nu i se mai vede capul din ea. N-a mai găsit nimic bun. Dă să plece.
- Staţi puţin, îi strig. Nu mi-aţi spus cum vă cheamă.
- La ce-ţi trebuie să ştii? Eşti curios şi pisălog. Ne-am văzut acum şi n-o să ne mai întâlnim niciodată.
- Vreau să povestesc cuiva despre dumneavoastră.
- Ei bine, eu nu vreau să povesteşti nimănui despre mine!
Îmi întoarce spatele şi se îndepărtează aproape alergând.
Mi-e tare greu să mă ţin după el, trebuie să ocolesc toate bălţile, să mă caţăr pe bordurile înalte, sa nu intru sub roţi...

O cursă infernală! N-am mers niciodata atât, pe jos. Parcă a încetinit? O fi obosit şi el. Eu păstrez ritmul, să reduc distanţa.
Il văd! S-a aşezat frumos pe coadă, împreună cu nişte oameni care stau toţi în picioare, aşteptînd ceva.

Abia mai suflu, ghemuit lângă un stâlp de beton.
Nu trece mult şi se apropie un autobuz. Vine hotărât, spre oamenii aceia, gata să-i lovească, dar ei rămân nemişcaţi, ca lipiţi de asfalt. Când aproape zici că i-a atins, se opreşte cu un horcăit . Oamenii se-ndeasă grăbiţi înăuntru.
Câinele se duce în faţă, la singura uşă rămasă închisă şi aşteaptă. Imediat, şoferul i-o deschide şi îl salută. Îi zice - “Hai să trăieşti, Alburimea Ta! “.

Uşa se închide în urma lui şi eu rămân înţepenit.

Nu ştiu de ce mă aflu acolo şi, mai ales, nu ştiu unde mă aflu.
Strig tare: “Heei! Nu pleca!”, dar n-are cine să mă audă.

Semaforul s-a făcut verde. Autobuzul icneşte odată înainte, apoi înţepeneşte pe loc. Uşa din faţă se cască din nou şi Alburimea Sa coboară pe trotuar.
Apoi maşinăria porneşte leneş, hârâind...

El se-ndreaptă exact spre mine şi-mi dau seama că n-am scăpare. Nici nu încerc să mişc, rămân acolo, motolit, închipuindu-mi că ăsta e sfârşitul. Închid ochii şi-mi spun că am murit deja. Uite cum e mort, îmi zic. E la fel!

Erai ud, te simţi ud. Ţi-era frig, ţi-e frig. Ba nu, parcă frigul scade...
Deschid ochii. Alburimea Sa mă cerceta de foarte aproape, fără să mă atingă:
- Spune-mi, fără să-ncerci vreo minciună: cine te-a trimis şi de ce te ţii după mine?
- Nu m-a trimis nimeni, jur! Sunt pe cont propriu.
Încreţeşte din nas, parcă a dezgust:
- Tu?! Pe cont propriu? Nu te uiţi la tine cum arăţi?
- Ştiu, nu-mi mai spuneţi asta! De-aia am şi fugit de-acasă. Pentru că arăt cum arăt!
Îmi dă un ocol şi se aşează apoi tot în faţa mea, cu botul pe labe, fără să-i pese de umezeală.
- De arătat, arăţi... hm!...aproape ca un căţel. Doar ca eşti foarte mic. N-ai nicio şansă pe stradă. Ce rasă eşti?
- Sunt o jucărie, îi spun, şi tocmai de-aia mă ţin de capul dumneavoastră, ca să mă invăţaţi să trăiesc pe propriile-mi picioare. Nu mai am pe nimeni, nu vreţi să pricepeţi?
Alburimea Sa îmi ridică puţin bărbia cu botul şi priveşte adânc prin ramele mele aurii.
Îmi bubuie urechile şi simt că-mi va spune un lucru important, care-o să-mi folosească toată viaţa. Dar el zice doar:
- Ochelarii ăştia ai tăi, sunt o porcărie! Nici măcar n-au lentile!