Încă două pagini din jurnalul lui Nono

Jurnal de homeless (V)
-de Nono –

- Cât o fi ceasul? Întreb ca pentru mine, totuşi destul de tare, sperând ca vreunul dintre ei să ştie cumva mersul timpului aici, afară.
- Cum adică ? Ce-i aia ceas? se interesă Întâmplare.
Sunt uimit. Nu doar fiindcă el, cel mai înţelept câine din cartier nu ştie ce-i acela un ceas, dar mai ales fiindcă eu, care aveam cinci, poate şase ceasuri în casă, când aveam casă, nu pot să-i descriu obiectul.
- E un fel de maşinărie, îi spun, care măsoară timpul.
- Şi la ce foloseşte să măsori timpul?, insistă Întâmplare. Eu credeam că e timp cât să nu se sfârşească niciodată. Îl măsoară şi-l taie în bucăţi sau cum?
Ia uite drăcia dracului, mă gândesc, cum nu-s în stare să explic un lucru aşa de simplu!
- Domnule, îi zic, imitând cu bună ştiinţă tonul cu care i se adresa Alburimea Sa, ceasul e ceva rotund, cu numere pe margine şi cu două limbi. Una...
- A, seamănă cu un şarpe, mă întrerupe Întâmplare. Şerpii au două limbi.
Rămân mut. M-a prins! Întotdeauna când ţi se pare că ştii câte ceva despre ceva, se găseşte unul ca Întâmplare să-ţi spună „A, ştiu! E ca nu-ştiu-ce” şi rosteşte un cuvânt de care nici n-ai auzit vreodată.
- Da, îl mint eu, cam ca un şarpe.
- Veninos?
- Da, da, zic repede, să nu-şi dea seama că nici „veninos” nu ştiu ce-nseamnă.
- Hm, face Întâmplare, răsucindu-se către Vasile şi Fetiţa, pe care nu-i vede, e clar, dar îi simte că nu-s prea atenţi la ce vorbim noi. N-ar fi rău să ascultaţi ce povesteşte băiatul ăsta!... Aşa, revine el, întorcându-se către mine. Zi cu ceasurile!
- Ce să zic?
- Unde ai văzut tu ceasuri?
- Acasă.
- Vii dintr-o casă?
- Da, dacă vreţi, vă povestesc!
- Povesteşte! Oricum n-avem nimic de făcut, până se opresc ploile.
- Da, încep eu, neştiind dacă e bine cum procedez, dacă nu voi stârni cine ştie ce amintiri triste Abjectelor.
Nici nu mi-am îndreptat bine gândul către ele şi o aud pe una sclifosindu-se:
- Casă am avut şi noi. Ştim ce-i aia. Puteai să ne întrebi pe noi, dacă erai curios.
Întâmplare nici n-o ia în seamă.
- Povesteşte, băiete! Lasă-le!... Ieri erau moarte de sete şi azi, că au apă cât văd cu ochii …
- Da domnule, îl întrerup fericit că a uitat de treaba cu ceasul.
Am fost mutat de la magazin, ca să zic aşa, fără consimţământul meu. Trăiam liniştit acolo şi într-o bună zi m-am pomenit într-un coş cu zăbrele. Nu sunt nici primul, nici ultimul. A zis casiera, cand m-a vazut pe bandă, “Vai ce urs drăguţ, de unde l-aţi luat?” Parcă-i părea rău că părăsesc magazinul.
M-a ridicat până în dreptul ochilor ei şi ne-am privit o clipă, eu, prin ramele de sârmă goale, ea, pe sub bretonul care-i acoperea sprâncenele. A fost o privire disperata. De fapt, eu mă uitam disperat.
Dacă m-aţi putea vedea…nu semăn cu ceilalţi, de-aici. Sunt moale. Am şi picioarele astea blegi, care se bălăbăne… Nu ştiu cu ce-s umplut. Cu ceva care-mi ţine de foame…
Dar să vă zic cum era acasă.
În prima zi, am crezut ca leşin de frică!
Nici nu-mi găsise un loc şi-a apărut un…cineva care se uita la mine să mă mănânce.
Din cauza lui, de câte ori pleca ASTA de-acasă, mă urca pe te miri unde, mă ascundea în dulapuri…
Chiar ajunsesem să mă întreb de ce m-o fi luat, dacă ştia că nu-i loc şi pentru mine .
Pe urmă, într-o seară, i-a spus ceva şi ne-a culcat împreună .
A fost oribil!
M-a mirosit, m-a lins, m-a apucat de cap cu botul şi mi-a schimbat locul... Îi simţeam colţii doar ţinându-mă, dar ştiam că, dacă ar fi strîns un pic... Îi tremurau fălcile de poftă, dar n-a făcut-o!
A doua zi ne-a lăsat împreună tot timpul. Nu mi s-a întâmplat nimic. A stat cu botul pe labe şi m-a privit. A treia zi, la fel.
După vreo săptămână, asta era! Convieţuiam cu dihania în bune condiţii.
Treptat, nu s-a mai uitat aşa la mine. Uneori îşi punea capul pe genunchii mei şi zăceam ore în şir, tăcând amândoi. Pe urmă, într-o seară, nu ştiu cum, am nimerit cu urechea sub pieptul lui. Se auzea ceva, ritmic, nu tot timpul... Bufnea ceva. Spre ziuă, m-am lămurit: avea inimă. Doar o inimă poate sa boncăne aşa, înspăimântător, înfundat, întruna.
Din ziua următoare făceam ce făceam şi mă aşezam în aşa fel încât să-i ascult inima. Nu ştiu daca aţi cunoscut vreodata senzatia asta. E extraordinar sa te afli atât de aproape de inima cuiva. E ca şi cum ai fi şi tu viu. Numai că inima lui nu bătea deloc corect! Uneori făcea o pauză oribilă, lungă, parcă era pentru totdeauna. Până la urmă i-am spus: “E ceva în neregulă cu inima ta, ştii?” A zis “Da, ştiu!” şi s-a indepărtat puţin, ba chiar a întors capul , să nu mă mai vadă. Eu am insistat: “Nu ştiu de unde ştiu, dar cu o inimă ca asta se poate muri liniştit.” A zis iar “Ştiu!”. Apoi s-a scărpinat după ureche şi-a mai spus: “Asta o să şi fac”.
Şi asta a şi făcut. Nu chiar în momentul acela! Câteva luni mai târziu.
Am avut însă timp suficient să înţeleg ce înseamnă să ai un prieten. ..
- Pricep, dar eu te-ntrebasem despre casă, a zis Întâmplare
Tăceam, încurcat. Nu pot să vă descriu cum mă priveau Abjectele, cu ochii ăia ai lor, de porţelan!
Întâmplare tăcea şi el. Părea nemuţumit întru totul. În cele din urmă mi-a zis:
- Poţi să vii aici, în faţa mea?
M-am mutat imediat.
M-a adulmecat îndelung. Apoi mi-a spus:
- Mda… Cred că ştiu cum e o casă. Apoape că mi-o închipui.
- Noi aveam şi televizor!, a încercat una dintre Abjecte să se bage în vorbă. Era cald pe televizor…
O secundă m-am gândit că Întâmplare mă va întreba tot pe mine ce-i ăla televizor, dar nu i-a păsat. Părea trist, parcă îngrijorat de ceva. În cele din urmă a şoptit:
- Dacă te-aş ruga să-mi asculţi şi mie inima…Ce zici? Văd că te pricepi oarecum.
- Domnule Întâmplare, i-am răspuns eu, căutând să nu-mi tremure vocea, să nu par copleşit de emoţie că îmi acorda atâta încredere, toată noaptea am stat lipit de dumneavoastră şi pot să vă spun, pe cuvânt de onoare: aveţi o inimă minunată.
- Mă bucur să te aud spunând asta. Exact aşa zicea şi sergentul meu.
- Aţi fost soldat, domnule?
- Am fost colonel, ce soldat! - m-a repezit el, jignit de confuzia mea. Apoi, parcă părându-i rău că-mi vorbise aşa, mai adăugă: am făcut studii foarte severe pentru asta. În Germania.
- Noi ne-am născut în Franţa, zise cealaltă Abjectă, de undeva, de deasupra noastră.
M-am uitat într-acolo: se căţărase în copac.
- Nici aici nu-i nimic de mâncare, se miorlăi ea. Aţi auzit?
- Da, îi răspunse Întâmplare, nu-i de mirare! Nu creşte mâncarea în copaci.
- Nu, reluă Abjecta, de la înălţime, eu ziceam de Franţa. Ne-am născut acolo şi ne-a adus o prietenă de-a doamnei cu avionul, de ziua stăpânei noastre. Suntem un cadou!
Avea dreptate Alburimea Sa! Pisicile sunt cele mai îngâmfate făpturi. Nu-s capabile să-ţi povestească ceva fără să se laude.



Jurnal de homeless (VI)
-de Nono -


Aş fi fost foarte curios să aflu ce e aceea Franţa, dacă e departe de adăpostul nostru sau de Germania colonelului Întâmplare, dar nu-mi venea s-o descos fiindcă vorbea aşa, de sus!...
Tot ea fu cea care mă întrebă:
- Tu, piticule, unde te-ai născut?
Hm! Ce vă spuneam?!
Abjectele sunt aproape la fel de mici ca şi mine. Aşa, ude, par şi mai mici. Totuşi numai ele se pot gândi să-mi zică “pitic”, cu acreală, de parcă sunt eu vinovat de cum arăt.
Normal ar fi fost să o ignor. Ca Întâmplare, ceva mai devreme.

Poate că nu sunt prea deştept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari şi mici. Cei mari le spun, câteodată, celor mici “piticule”, dar altfel. Cuvântul sună plăcut, nu îl strigă aşa, ca Abjecta, în bătaie de joc.
Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Mai ales să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei “mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înţeleg.
Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susţinea că oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi şi unul dintre ai noştri pleca pentru totdeauna. Şi nu zicea decât “mama!” şi arăta către noi.
O vreme am fost convins că în limba lor “mama” înseamnă “vreau”, fiindcă l-am auzit pe unul spunând “Mama, ulsu cale tlicotează!” şi Gina, o ursoaică albă cu şorţ de dantelă, abia dacă a avut răgaz să-şi ia rămas bun…

Ar fi trebuit să mă prefac că n-am auzit întrebarea pisicii. Oricum, în puţinul timp pe care l-am petrecut împreună , am observat că pe ele, pe Abjecte, nu prea le interesează ce vorbim noi. Stau aici pentru că n-au deocamdată unde se duce şi când întreabă ceva, parcă ştiu deja răspunsul, se cred foarte învăţate, fac pe misterioasele şi nu vor decât să-ţi demonstreze că sunt mai inteligente decât restul lumii. Nu ştiu dacă am dreptul să zic asta, dar am uneori senzaţia că se folosesc de noi.
Totuşi, am ales să fiu politicos şi i-am răspuns cât m-am priceput eu de clar, cum începuse viaţa mea: într-o mansardă înaltă, plină de cartoane, coli de desen, creioane colorate, tuburi de tempera şi miros de tutun.
Soarele deja lovea în geamurile imense cât tot peretele, când a sunat telefonul. Eu eram o pereche de urechi ca două felii de portocală, ramele îmi sclipeau deja pe nas, îmi aveam toate labele, moi, atârnânde, cum v-am spus şi tocmai mi se pregătea un profil trei sferturi...Am auzit pe cineva zicând “La dracu’!... N-am cum să-l termin până-n prânz!”
A mai bodogănit ceva, a zis şi “da, da, daaaa...bine!” şi a întrerupt convorbirea.
Ascultam ţăcănitul repetat al brichetei care nu voia să se aprindă şi imediat creionul a foşnit pe hârtie, acum liniile veneau în grabă, nervoase, mă pomenisem cu o cocoaşă hidoasă de care jur că nu aveam nevoie, a dispărut, au trecut zece secunde şi cocoaşa s-a înfiinţat iar, creionul umbla apăsat, furios, sigur trebuia să am cocoaşa asta obosită pe ceafă! Telefonul a sunat din nou şi înjurăturile s-au ţinut lanţ...
Am simţit două împunsături cumplite deasupra botului, creionul a hârşâit iar şi aveam, în sfârşit, ochi!... Mă simţeam încruntat, buimac în rotocoalele aurii ale ochelarilor şi mă-ntrebam cum aş putea să plac cuiva, cu ochii ăştia înfipţi în neant. Pe urmă nu ştiu ce-a mai moşmondit la mine, dar dintr-odată ochii mei au început sa vadă cam totul şi primul lucru pe care l-am zărit a fost omul care mă desenase...
Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit şi-a zis “Ăsta eşti, bătrâne!”.
Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc fiindcă n-o să zâmbesc niciodată, aşa m-a vrut, uimit, pe jumătate înspăimântat şi totuşi acceptând lumea aşa cum este.
Apoi s-a lăsat întunericul, a închis mapa deasupra mea ca şi cum nici n-aş fi existat.
Vreo două luni au trecut fără să ştiu ce-o să mi se întâmple şi într-o altă zi m-am pomenit hurducăind pe şoseaua de centură, într-o poziţie imposibilă.
Eram ca acum, cocoaşa la locul ei, fularul exact ca pe schiţă şi n-aveam altceva de făcut decât să primesc un cod de bare şi-un loc pe raft.
Pe urmă ştiţi cum a fost, n-o mai iau de la început...

Abjecta coborâse din copac şi stătea proţăpită în dreptul meu, care mă aflam între labele lui Întâmplare. Şedeau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de altul, aş fi putut jura că pe Întâmplare îl deranjează să-i simtă prezenţa chiar sub nasul lui, măcar că eu eram între ei. Ea păruse foarte absorbită de relatare şi chiar mă gândeam, uite, am găsit ceva cu care să-i câştig atenţia...
Când colo, la sfârşit, mi-a spus:
- Eşti un mare mincinos!
Apoi s-a îndepărtat de mine vârându-se lângă soră-sa, în coastele lui Întâmplare.
Chicoteau împreună pe seama mea. Poate n-aş fi fost aşa de sigur că pe mine mă bârfesc, dacă n-aş fi auzit-o foarte clar, cum o întreba pe cealaltă:
- Ce zici, Jeanette, de prăpăditul ăsta? Susţine că s-ar fi născut pe o foaie de hârtie, din mintea unui om.