“Atenţie, se închid uşile!” (II)

Nu-mi zice nimic. Pare stânjenit, dar de cele mai multe ori are, în prezenţa mea, exact faţa asta, încurcată. Cred că e din pricina celor 40 de cm care ne despart în înălţime. Are fix doi metri. Şi eu unu şaizeci.
“Sper să nu te sperii de ce vezi”, îmi spune urcând scările puţin înaintea mea, de parcă m-ar conduce într-o lume necunoscută.
La ieşirea din subteran nu mai înţeleg nimic. E limpede că nu m-a scos în oraş să mă înveselească.
Mulţime grămadă pe mijlocul bulevardului. Ca la manifestaţie. Un tanc. Apoi încă unul, parcă mai mic. Parcă nu e chiar tanc, dar tot o maşină de război este. Camioane pline cu oameni. Pancarte.
“Ce se întâmplă? Unde mergem?”
“Cade Ceauşescu. S-ar putea să fie război . Mergem la Universitate. Acolo e mai rău. O să vezi! Pe urmă, la Octav.”
“Ce să facem la Octav?”
“Să ne uităm de sus. Stă la ultimul etaj, într-un bloc din Romană.”
“Stai un pic! Fă-mă să înţeleg…”
Se opreşte cât să-l ajung din urmă: “Ţie, de când ţi-a luat ăla televizorul, parcă ţi-a luat şi minţile. Habar n-ai pe ce lume trăieşti! Mergi mai repede!”

Îmi vine să plâng. Eu credeam că ieşim în oraş. Poate la un film. C-o să-mi spună iar că, statistic, toată lumea divorţează măcar odată. Că nu fi proastă. Că nu-i sfârşitul lumii.
Dar nu mai avem oraş. N-avem unde să mergem. Mii de voci strigă “Libertate de iubim. Ori învingem, ori murim!”

*

Cerul e brăzdat de trasoare. Aerul miroase ciudat, înţepător, a praf de puşcă, aşa cum va mirosi de-acum încolo zile bune.
Nu vreau la Octav!
Vreau să ştiu ce se întâmplă. Cu o laşitate fără margini, de care nu mă credeam capabilă, mă gândesc că oamenii aceştia nu au nicio şansă. Oricât ar fi de mulţi.
Că Ceauşescu îi va închide pe toţi şi-i va omorî în secret. Sau în stradă. Nu contează cum, fiindcă răul e puternic şi etern.
Asta îi şi strig tipului care m-a scos în oraş: ” Oamenii ăştia sunt inconştienţi! O să-i omoare. N-au nicio şansă!”
Mă ia de braţ, dar nu destul de bine, apucă doar de mâneca paltonului şi mă trage aşa, cam de-o aripă, cum duci un copil prost să stea pedepsit la colţul clasei.
“Să vedem, zice el, n-ai de unde şti! Poate că de data asta o să ţină.”

*

La Universitate un jet de apă se năpusteşte spre mulţimea din faţa Teatrului Naţional. Abia acum pricep de ce am văzut atâţia manifestanţi uzi leoarcă.
“De ce au pus furtunul pe ei?”, îl întreb fără rost, deşi undeva, în adâncul creierului, încep să cred ce văd, adică nu mi se mai pare năzăreală, ca prea-liniştea după amiezii, ca prea-pustiul de la metrou…
“Ca să nu-i împuşte”, vine răspunsul.

*

În spatele baricadei de la Dalles mă ridică în braţe, ca să văd peste capetele oamenilor ceva. Mă uit la asfalt. Sunt nişte pete lucioase. Sigur nu e apă. Nici ulei. Nici motorină.
“Pune-mă jos!”, îl rog, când am înţeles, în sfârşit, că mă uit la nişte bălţi de sânge.

(va urma)