După douăzeci de ani...

Răscolesc prin hârtii vechi. Dau peste nişte foi îngălbenite, bătute la maşină.
Un Olivetti mic, cochet, pe care mi-l cumpărase tata de la “consignaţia” de ziua mea.
“…Şi ce să fac eu cu o maşină de scris?” “Nu ştiu, a zis tata. Vezi tu! Niciodată nu se ştie când e bună la ceva.”
Nu-mi amintesc exact când m-am despărţit de ea.
Pe 23 decembrie 1990 o aveam încă.
Cel puţin aşa scrie aici, în josul paginii: 23 decembrie 1990.
Nu-mi amintesc nici cu ce ne exaspera televiziunea, la un an de la revoluţie, dacă am scris, furioasă, rândurile acestea…

Eroilor tineri

Lăsaţi-i să doarmă aşa, ne-nţeleşi
sub tăcearea de-o palmă.
Născuţii osândei, ai jertfei aleşi –
lăsaţi-i să doarmă.
Lăsaţi-i nenumelui lor obosit
de atâtea-ntrebări.
Redaţi-le tihna finală, cuvântul “sfârşit”,
iertaţi-i de-atâtea coroane de flori.
Lăsaţi-i să doarmă nerăzbunaţi,
neucişi de vreo armă,
negaţi-le viaţa şi moartea. Negaţi…
Dar lăsaţi-i să doarmă!

Se vor împlini, peste câteva zile, douăzeci de ani de la ciudatul nostru decembrie.
Aproape nimeni nu mai vorbeşte despre morţii de-atunci, parcă nici n-au fost ucişi, parcă au murit de vreo boală ruşinoasă – boala nesăbuinţei lor.

Oricum, mai bine ar fi stat dracului acasă, mai bine aş fi stat dracului în casă, lăsându-i pe puternicii lumii să se descurce singuri şi să ne schimbe destinul după alt scenariu. Există întotdeauna “varianta be”.

Ceauşescu ar fi murit de bătrâneţe şi Nicuşor nu putea fi cu mult mai rău.
Şi dacă ar fi fost, ce?
Eram deja antrenaţi.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La întuneric. La ciorbă de burtă din adidaşi de porc.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La scrisori cenzurate. La telefoane ascultate. La cartuşul de Kent care te interna viu în spital şi te externa tot viu.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La care alegorice, la plăcuţe pe stadion, la discursuri interminabile, incoerente, imbecile.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La statutul de lepros.
La rău. La frig.

Şi am fi fost scutiţi, vă asigur, ca, după încă douăzeci de ani, să vină autorul genialei poeme a chiuvetei să scrie, talentat şi plin de sevă:
“Băsescu ar fi trebuit să piardă, era scris în stele. Geoană ar fi trebuit să câştige. Toţi am crezut asta în cele din urmă, intimidaţi de enormitatea puterii celorlalţi. Dar a fost viceversa, şi asta e tot ce contează.

Am luat-o din nou pe drumul cel bun, fie şi din greşeală.”

O încercare băloasă a unuia, de-a ne reacomoda cu Răul, cu Tăcerea, cu Umilinţa, cu Frigul.
Un biet profanator de morminte.