“Atenţie, se închid uşile!” (V)

Culoarea cerului perfectă şi câţiva nori albi, deasupra liniilor ferate.
Soare.
Peronul plin de lume.
Primele şapte note din “Glasul roţilor de tren”, falsând strident, în megafon. Apoi vocea care anunţă întârzierea rapidului de treişpe - zero – trei. Douăzeci de minute.
Înjurături scurte. Aproape blajine.

Un cuconet cu palton ciclam din “bouclée” şi vulpe argintie la gât care-l soarbe pe Mircică din priviri. Brunet cu ochi albaştri, uşor demodat, cu faţă de premiant la toate materiile, Mircică e irezistibil pentru doamne trecute de prima tinereţe. Asta îl şi scoate din fire: că numai pentru ele.
“Bârnosu’” , care e urât, dar are lipici la tot ce mişcă şi poartă fustă, îl consolează pe şoptite: “Nu-i frumoasă, da’-i bătrână!” …

Momentul în care cineva din mulţimea de călători dă la maximum volumul micului său radio portabil. Nu se înţelege mare lucru. Pare un comentator sportiv entuziasmat care descrie o fază de gol. Şi totuşi, nu e.
Se aud sîsîieli. În jur, orice zgomot îngheaţă şi omul cu aparatul de radio în mână repetă neutru ce se aude din difuzor, parcă ar traduce, parcă ar vrea să se convingă mai întâi pe el că n-a priceput greşit: a fugit Ceauşescu.
Vestea de trei cuvinte se răspândeşte instantaneu, dar reacţia vine lent, uleios.
La început e doar un murmur neîncrezător, poate chiar înspăimantat.
Cineva ar trebui să dea aprobare la bucurie.

Un ţăran bătrân, înconjurat de sacoşe burduşite, trânteşte căciula de astrahan în pământ şi îşi ia în braţe damigeana de vin pe care-o ţinuse grijuliu între picioare, să nu i-o lovească vreunul.
Ăsta pare semnalul aşteptat.
Se rup zăgazurile fricii.

Primele chiote.
Fluierături. Şi exclamaţii. A fugit. A fugit! Nimeni nu mai rosteşte numele fugarului.
Nimeni nu se întreabă cum, unde…
Strângeri de mâini, îmbrăţişări. Necunoscuţi care nu se vor mai întâlni, probabil, vreodată se strâng în braţe şi-şi strigă unii altora aceleaşi cuvinte: “A fugit! Aţi auzit? Am scăpat! A fugit!”

Prin tot vacarmul ăsta, moşul cu desagii lui, cu damigeana în braţe, zice şi el, cui vrea să-l asculte : “…Şi io mă duc acum, la fi’miu, la Bucureşti!”

În spatele agitaţiei nebune, rapidul trage la linia întâia, aproape neobservat, cu zece minute mai devreme decât se prevăzuse .