“Atenţie, se închid uşile!” (III)

Răspund, pentru a zecea oară, poate, întrebării unor miliţieni care barează accesul pe anumite străzi – “Dumneavoastră unde vreţi să mergeţi?” “În vizită la un prieten, în Piaţa Romană.” De tot atâtea ori am fost lăsaţi să ne continuăm drumul fiindcă răspunsul meu, ca un fluierat în biserică, îi descumpăneşte şi-i mulţumeşte în acelaşi timp: doi nebuni cu activităţi normale într-un moment complet anormal. Mai bine să ne lase în tâmpenia noastră normală, să ne ducem în vizită la prieteni.
Un singur sergent pune o întrebare auxiliară: “De ce? De ce tocmai acum?” “Fiindcă e ziua lui azi”, mă aud minţind.

*

Blocul cu cinematograful “Studio” la parter.
Am ajuns.
În unghiul drept pe care-l face zidul clădirii cu trotuarul stau pe jos, ca-ntr-o sală de aşteptare prea plină, câteva zeci de soldaţi echipaţi de război. Nu ştiu de unde ştiu asta. Poate fiindcă îmi amintesc de “Atacul de la Smârdan” uitându-mă la ei.
Tocmai au primit cina, nişte pungi cafenii de hârtie din care scot bucăţi de pâine neagră şi ouă fierte. Unii şi-au dat jos căştile, le-au pus pe asfalt şi ciocănesc oul de calota metalică.În liniştea care se lasă pentru o secundă, sunetul ăsta, al cojii care se sparge, e blând şi te îndeamnă la somn.
Toţi mănâncă la fel: muşcă mult din codrul de pâine şi puţin din oul fiert tare.
Rămân cu ochii pironiţi într-un gălbenuş proaspăt muşcat. Salivez. Probabil mi-e foame.

*

Octav e îmbrăcat în negru, ca de obicei.
Pare că ne aşteaptă.
Aduce cafea şi scrumiere. Deschide ferestrele, să avem de unde privi. Vorbeşte despre Ceauşescu la trecut.
Pentru prima dată de când am plecat de-acasă înţeleg că lucrul ăsta devine, cu fiecare secundă, posibil.
Il ascult stând cu spatele, fiindcă mă uit pe geam. Nu e mare lucru de văzut. Un fel de asediu încremenit. La un moment dat se apropie un tanc dinspre Piaţa Victoriei. Câţiva oameni pe mijlocul drumului. Nu se dau în lături. Aproape că nu-mi vine să cred.
Zic tare, fără să-mi iau ochii de la ce se întâmplă, “Octav, uite!...”, apoi tancul loveşte o femeie. Din greşeală. Cred cu toată fiinţa mea că din greşeală. Se retrage câţiva metri şi schimbă direcţia. Femeia cade, frângându-se nefiresc pe spate, ca la fractură de coloană vertebrală.
Octav mă smuceşte de-acolo şi trage pedelele.

*

În noaptea aceea n-am mai ajuns acasă. M-am dus la ai mei să le spun ce se întâmplă afară. Cu riscul că-i trezesc din somn. Nu dormeau. Erau toţi pe scaune, în jurul mesei din sufragerie şi păreau speriaţi. Probabil că-mi dăduseră toată seara mii de telefoane şi cum nu fusesem acasă, îşi imaginaseră cam unde mă aflu.
Le-am povestit tot ce am văzut eu în oraş. Treptat, înflăcărându-mă, i-am zis tatei “Ar fi trebuit să mergi acolo, să vezi: sunt copii de 15 ani care se bat pentru noi. În oraş se moare pentru libertate, şi tu stai aici, nepăsător!”
Tata nu s-a clintit, deşi am avut impresia c-o să mă plesnească. Se uita la mine cu ochii ăia ai lui de husky şi mi-a zis “Libertate? Ştiţi voi ce e aia Libertate?” “Da, i-am răspuns, dacă dispare Ceauşescu, o să ştim!”
“Libertate e atunci când te pişi cu învoirea gardianului, când ştii că după aia n-o să te stâlcească în bătăi!”

Apoi, până pe la cinci dimineaţa, a vorbit numai el.
Mama şi bunică-mea au plecat la culcare şi ne-au lăsat singuri. Când s-au terminat ţigările mele, am început să fumez din ale lui. Fără filtru.
Nu l-am întrerupt niciodată. Când a tăcut, semn că sfârşise spovedania, l-am întrebat doar atât: Ce crezi? Cade Ceauşescu?
Şi-a zis “Da. Altfel nu ţi-aş fi povestit nimic. Cum n-ai ştiut 20 de ani, n-ai fi ştiut nici de-acum încolo”
“Am aproape 30”, l-am corectat eu.


*

Pe peron se strânsese toată gaşca de navetişti, când am ajuns eu. Nedormiţi, buimaci, ca şi mine. Dar niciunul nu alesese să rămână acasă, deşi întâmplările nopţii trecute erau un bun motiv. Cei care trecuseră prin centrul oraşului spuneau că s-au spălat urmele. Mie, nu-mi venea să cred. Tipul cu care mă întâlnisem în ajun zicea că dacă nu se întorc oamenii în stradă, am belit-o. Pe urmă s-a răsucit către mine şi m-a întrebat “Tu? Ce-ai faţa asta? Tot nu pricepi ce se întâmplă?”
“Ba da, cred că încep să înţeleg o mulţime de lucruri, pe care le-am interpretat greşit, până acum.”
Nu ştiu la ce şi-o fi închipuit el că mă refer…
Oricum, eu mă gândeam la tata. Despre care ştiusem până azi-noapte că-i un pierde vară, care a stat în banca lui toată viaţa, n-a putut să fie şef, n-a ştiut să se scoată în evidenţă, comod şi aiuirit, preferase să se înfunde într-o farmacie de sat, numai să nu se facă membru de partid, în timp ce toţi colegii lui îmi fuseseră mie profesori, rectori şi decani în facultate…

Brusc, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 ştiu că nu mai sunt fiica unui târâie-brâu care-şi irosea duminicile aranjând timbre în clasoare, visând să găsească undeva, pe un plic îngălbenit, “capul de bour” .
Sunt, cum zicea chiar el, acum un ceas, petrecându-mă până la uşă şi strângându-mă încet de umăr, prin vatelina paltonului, cu o recunoştinţă pe care n-am s-o uit vreodată, fiică de puşcăriaş.