Cum de-am ajuns în halul ăsta...

Cu ce mă ocup azi: pregătesc micile cadouri de Crăciun pentru pacienţii mei fideli.
Zilele astea, până de Anul Nou, o să treacă toţi, rând pe rând, să şi le ia. Deja au învăţat obiceiul din anii trecuţi şi unii s-au interesat, discret, dacă mai e valabilă figura, acum, pe criză.
Sigur că e !

Mâine o să-ncerc să vă ofer şi vouă, măcar în poză, acelaşi dar simbolic şi…terapeutic într-o anume măsură.

Cocoloşesc la pacheţele şi mă mir de mine, cum de-am ajuns în halul ăsta.
Uite, iau o pauză şi vă povestesc…

La mine, revoluţia de ‘89 a avut loc în ’82, cu şapte ani mai devreme.
Atunci mi s-a întâmplat mie Marea Coteală.

Atunci a tăiat tata stema din drapel şi-n gaură a scris “n-ai carte, n-ai parte!” şi-a început să mi-l fluture pe la nas. Deja căzusem de două ori la Conservator, nu-mi găsisem loc nici în primii şase şi nici, un an mai târziu, în primii trei pianişti, cine-i bou, n-are decât să pună osu’ la muncă.

S-a ridicat o baricadă de urgenţă pe masa din sufragerie, tata cu mama de-o parte, eu, inculpat, pe partea cealaltă, bunică-mea la bucătărie, Elveţia.

Deschid carta drepturilor omului căreia pe vremea aceea i se spunea “Programa analitică pentru admitere în învăţământul superior” şi mă pun pe ales.
Tai, dintr-un foc, toate facultăţile care presupuneau ştiinţe exacte şi rămânem cu o listă destul de scurtă.

“Filologie”, zic.
Tata, pe partea vrăjmaşă, avea şi el nişte liste paralele, cu numărul de candidaţi pe loc. Literele erau printre alea cu “ ’jde” pe loc.
“Bun, zice tata, treci mai departe.”
“Drept, zic, dar îmi trebuie dosar personal, ca la istorie.”
“Uită!, zice tata. Zi-i mai departe.”
“Medicină veterinară”, citesc eu de-acolo, descoperind,bucuroasă, că nu se cere fizică la veterinărie, aşa cum se cerea la umană.
“Asta ar fi ceva interesant, e de gândit! Pune-i un semn.” zice tata.
La veterinară aş fi avut şi pile. Era maică-mea bibliotecară acolo. Zic: păi ce să ne mai gândim, mie mi-ar plăcea să fiu veterinar.
Intervine pila mea:
“Aţi înnebunit amândoi? Asta e facultatea tuturor rataţilor. Toţi căzuţii la arhitectură, arte plastice, teatru… Fata lui Diplan n-a rezistat decât până în anul doi. Aici, până să te faci doctor de câini, trebuie să bagi mâna în vacă.”
Tata se interesează, de curiozitate: “Cum adică, să bagi mâna în vacă?”
“Prin vagin”, zice mama.
Mă analizează pe deasupra ochelarilor: nu păream capabilă.
Mai departe.
Mai departe scria “farmacie”. Pe care o uram, din principiu, fiindcă toate baborniţele din prăvălia lui taică-meu, mă întrebau de câte ori mă vedeau de ce nu mă fac farmacistă, ca tata, şi n-aş fi vrut, vreodată, să ajung să arăt ca ele.
Aşa că tăceam.
Tata îmi ia broşura din mână şi-mi zice “Auzi? Da’ de ce nu te-ai face tu farmacistă?” Eu, încă stăpână pe situaţie, zic “fiindcă se cere chimie şi eu chimie n-am învăţat.”
“Nu-i nimic, mă încurajează el, găsim un meditator bun şi-o înveţi acuma.”
“Băi, nu pricepi că nu-mi place? Că urăsc meseria asta?” Deja ridicasem tonul.
Tata închide toate materialele documentare din faţă, adică decizia era luată şi-mi spune iar, pentru a nu ştiu câta oară, povestea cu tramvaiul 26.

Cum era el, în omienouăsutepatruşnuştiucât agent de bursă şi tocmai se ducea să se înscrie la academia economică şi în tramvaiul 26 s-a întâlnit cu un fost coleg de liceu care se ducea să se înscrie la farmacie, fiindcă pe studenţii de la medicină şi farmacie nu-i lua pe front şi tata n-a mai coborât din tramvai pentru studii economice, s-a dat jos cu ăla, la altă staţie şi s-au înscris amândoi...
“Ştiu povestea, zic, dar acum nu-i vorba de niciun război, e vorba despre mine, care mai bine mor, decât să mă fac farmacistă, să ajung ca babele tale.
El deja mă vedea instalată la ţară, într-un sătuc, pe malul unui lac, modelând supozitoare, să aibă el unde veni la pescuit.

Ce s-o mai lungesc! O vreme norocul mi-a surâs.

Niciun profesor nu voia să se lege la cap cu o proastă care nu ştia nici măcar simbolul elementelor din tabelul lui Mendeleev.

De fapt, ştiam Ca, Cu, Na, Ni, fiindcă rezolvam cuvinte încrucişate, dar mă-nţepeneam la potasiu, de care auzisem, dar se prescurta cu un K de la kilogram şi în rebus cel mai scurt cuvânt are două litere. Aşa e regula!

Apoi, într-o bună zi, unul, şi nu oricare, ci marele Gheorghe Morait, tăticul chimiei analitice româneşti, după ce m-a testat şi el ca şi ceilalţi şi s-a lămurit că sunt cizmă, i-a zis tatei: “Costică, fata promite! “

Un an mai târziu, mă lăfăiam a şasea pe lista “intraţilor”, în timp ce eu mă căutam, cu oarece speranţe de scăpare (încă!), la avizierul cu “picaţi”.

Acum sunt una dintre babele alea în halat alb, pe care le detestam în tinereţe, punând câte-un globuleţ şi-o lumânărică în…
Vă arăt mâine!