“Atenţie, se închid uşile!”

M-am întors devreme, cu autostopul.
N-aveam chef de trenuri, de navetişti, de încurajări, de bancuri, de terapie pentru înveselire.
Stau cu ochii în gol şi fumez până se întunecă.
Asta am făcut toată săptămâna. E a şaptea zi de la divorţ.
Probabil că mă uit în neştire la desenele “persane” de sub tălpi. Dintr-odată, mă hotărăsc să bat covorul ăla, ca să fac ceva. Îl rulez şi-l scot în spatele blocului. Mi se pare că-i prea linişte pe stradă. Dar poate să fie şi o simplă năzăreală de-a mea.
Aplic prima lovitură. Ecoul se aude de patru ori. Nu cred că a fost o idee bună. Îl bat cu milă, economisind zgomotul şi furia.
Cerul se stinge treptat. Puţina lumină rămasă e o mizerie. Îmi strâng covorul şi-l salt pe umăr. În sfârşit, trece cineva. Un bărbat cărând un brad pirpiriu. Amândoi arată la fel. Descărnaţi. Trişti.
Toţi trei arătăm la fel. Fără rost. La fiecare pas, vârful bradului bate pământul, ca-ntr-o mătanie. Pare frânt. La fel şi omul. Absolut nepăsător cu bradul lui.

Sună telefonul. Un prieten mă întreabă dacă vreau să văd Coreea de sus. Sau de sud. Sau de nord. Nu aud bine despre care Coree e vorba. Abia înţeleg câteva cuvinte printre păcănituri şi foşnete de telefon public.
Nu pricep nimic, dar puţin îmi pasă. Abia aştept să ies la plimbare. Întreb “Unde s-o văd?” Zice “La Universitate, dar ne întâlnim la Unirii. Pe partea mea.” Asta înseamnă ieşirea dinspre Calea Călăraşi.
Imi fac ochii în silă, să nu se vadă că am plâns iar...

Troleibuzul mă ajunge între staţii. Aşa se întâmplă mereu, când n-am răbdare să-l aştept.
Ia curba lent, parcă n-ar avea niciun chef să înainteze. Are toate uşile deschise şi farurile stinse. Lucru care mi se pare curios.
Când uşa din faţă ajunge în dreptul meu, şoferul mă întrebă “Mergi în oraş?” răspund da şi mă urc din mers. Mă caut de bilet. El zice “Lasă!” . Sunt singurul pasager.

Cobor la Eroilor. Pustiu şi acolo. În subteran nu văd decât patru ceferişti, proţăpiţi lângă barele metalice. Întreb dacă circulă metroul. O femeie cu uniformă albastră şi caschetă roşie zice cam arţăgoasă: “De ce să nu circule?”
Chiar! - mă gândesc, de ce să nu circule?
Trenul soseşte imediat. E luminat şi conţine călători. Trei la număr. Au cel mult 25 de ani, sunt îmbrăcaţi aproximativ la fel, cămaşă bleu şi canadiană neagră. Toţi au genţi negre de voiaj oarecum goale. Ceva totuşi au înăuntru. Poate fi o rachetă de tenis. Aşa mi se pare mie, că singurul obiect care poate deforma o geantă în felul acela e o rachetă de tenis.
Nu se cunosc între ei. Stau la distanţă unul de altul, oarecum simetric, pe ambele şiruri de scaune. La “Izvor” se mai urcă unul. Identic. Acelaşi sac de voiaj. Aceeaşi posibilă rachetă de tenis. Aceeaşi privire. Cămaşă albastru deschis.“Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Unirii cu peronul pe…” Mă ridic şi aştept următoarea oprire în picioare. Mă simt aiurea. Nu ştiu de ce.
Parcă n-ar trebui să fiu acolo, cu ei. Parcă totuşi se cunosc unul pe altul şi doar se prefac a nu se şti.
Mă uit insistent la geanta celui mai apropiat de mine. Asta, ca să înţeleagă că îmi dau seama de straniul situaţiei. Ştiu perfect că aceste două cuvinte mi-au trecut prin minte: straniul situaţiei. Cu prea mult de “s”.

(va urma)