“Atenţie, se închid uşile!” (IV)

În farmacia de la Hale, sunt poreclită “Copilu’ ” şi am regim preferenţial. Pentru că fac stand-up comedy în fiecare dimineaţă. Îmi aleg temele din trenul de Măneciu. Când nu se întâmplă nimic nostim, inventez. Sunt Stan şi Bran-ul de la Bucureşti, capitala, raiul pe pământ.
În doi ani de navetă zilnică, am aflat că până şi femeile de 45 de ani, cu soţi marcanţi şi destine serioase, au umor, reverii boeme şi vise erotice. M-au transformat destul de uşor din intrus în mascotă. Pentru că le fac să râdă.

Pe 22 decembrie dimineaţa, le-am găsit, ca de obicei, prevăzute cu zâmbetul mămos.
Nu bănuiau nimic.

Pentru ele, Bucureştiul nopţii trecute nici nu exista. Aşa că a trebuit să îl povestesc eu.

Pe măsură ce vorbeam, îşi făceau de lucru şi plecau de lângă mine. Când mi-am încheiat documentarul cu fraza lui Octav - “Ăsta e sfârşitul lui Ceauşescu şi începutul nostru”, mai aveam un singur ascultător, pe şefa noastră, Verona Ştefănescu. Mi-a spus încet - ” Nu le mai povesti, că le sperii.O să treacă şi nenorocirea asta.”
Atunci mi-am amintit că e nevastă de Prim Secretar de Judeţ, “prima doamnă “ de Prahova.

Făcusem o gafă.
Mi-am luat teancul de reţete şi m-am cărat la masa mea de lucru, pe tăcute.

Peste câteva clipe, a intrat în receptură, val-vârtej, o femeie necunoscută. S-a dus direct la Ştefăneasca şi-a început să-i şoptească ceva la ureche.

A durat mult. Am avut timp s-o observ.

Avea părul lins şi slinos, într-un coc mic, în vârful capului. Atât de strâns că, din faţă, părea cheală. Arăta ca un androgin care nu făcuse baie în ultimul an niciodată. Faţă tipică de activistă. Una importantă. Purta paltonul pe umeri, semn că o adusese până la noi o maşină.

Şefa i-a luat din mână o foaie de hârtie şi a venit exact la mine. “Pune şi tu astea într-o pungă, să nu se vadă, şi dă-i-le tovarăşei. E de la Unu Mai.”
M-am uitat pe listă: comprese sterile, apă oxigenată, feşe late de 20 de centimetri, vată, în cantităţi industriale.
Când am trecut pe lângă “tovarăşă”, îndreptându-mă spre depozit, s-a simţit obligată să-mi dea lămuriri: “E pentru dulăpiorul de prim ajutor al uzinei.”
“Ştiu, i-am răspuns, pe ton ridicat: adică se trage în oameni şi aici. Au început cu Uzina 1 Mai.”
S-a uitat furioasă la şefa mea, care a înţeles întrebarea din priviri şi i-a explicat, scuzându-mă: “ E stagiara noastră din Bucureşti.”
Cuvântul “Bucureşti” a sunat înspăimântător, cam aşa cum ar fi sunat cuvântul “leprozerie”.

Una dintre colegele mele s-a repezit la telefon, a format un număr , a aşteptat puţin, a închis, a format iar, iar a închis. Probabil că linia era ocupată. A început să plângă. Bărbatul ei era inginer acolo, la uzina care avea deja răniţi.