“Atenţie, se închid uşile!” (VI)

Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

Toată dimineaţa bătusem cartierul.
De una singură.
Nu ştiu de ce fac asta.
Am un sentiment nedefinit, că trebuie să văd cu ochii mei, că trebuie să înţeleg pe cont propriu.

Un elicopter militar dă ture peste Poşta de la Moghioroş. Il pierd din vedere, dar se întoarce, înspăimântător de aproape, la nivelul antenelor de pe blocurile de zece etaje. Nici măcar nu-mi dau seama dacă e acelaşi sau sunt mai multe. Oamenii se opresc, striviţi de zgomot, pun palma streaşină la ochi şi-l urmăresc cum se pierde în zare şi revine iar.

Ne protejează? Ne ameninţă? Dumnezeu ştie!

Are tricolorul vopsit pe coadă.
E de-al nostru. Ne apără de ceva. Nu ştiu de ce.

Mă întorc acasă, mănânc cu ochii în televizor.
Nicio vorbă despre survolul de azi.

Cum se întunecă, începe focul. Nu-mi dau seama unde se trage: la Ministerul Apărării sau dincoace, în Ghencea, la unitatea militară. Ecoul e înşelător.
Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

În dimineaţa Ajunului e linişte şi pace.
Ies, ca şi ieri, să văd cu ochii mei.
O vecină, cu două sacoşe pline, îmi spune fericită, “Vezi că pe Ghencea au băgat de toate!”
Mă întorc în casă şi-mi iau ceva bani la mine.
E una dintre ultimele zile în care banii nu contează.

Femeia avea dreptate: din sută în sută de metri, pe Ghencea, au apărut puncte de desfacere. S-a dat cep la depozitele de bunătăţi ale nomenclaturiştilor.
E un comerţ simplu şi benefic, de ambele părţi ale unei măsuţe prevăzute cu un cântar.
De-o parte stă o vânzătoare cu paltonul îmbrăcat peste halatul alb, de cealaltă stă coada, opt – zece cumpărători deja relaxaţi de bunăstare.
La mijloc sunt banane, portocale, cutii de ness, ţigări DS, măsline, ciocolată.

Mă aşez la rând, a noua sau a unsprezecea persoană. Treaba se mişcă lent, tihnit, absurd de normal. Se vinde capitalism cu kilogramul, cu suta de grame, cum preferi, la preţ de damping.

În dreapta mea, la mai puţin de doi metri, zac trei soldaţi morţi, doi pe burtă şi unul rezemat de zidul blocului.
Îi înregistrez cu coada ochiului, convinsă că e firesc să fie acolo, morţi, după urgia de azi-noapte. Nu-mi pun întrebări, nu mi se pare ciudat că se află peste drum de unitatea lor, văd că au fost aşezaţi frumos, artistic, că nu e picătură de sânge sub trupurile lor, observ că n-au arme, în fracţiuni de secundă parcurg datele imaginii dar nu le prelucrez, sunt atentă la altceva, că vânzătoarea anunţă cu părere de rău că s-au terminat măslinele.
Umblă cu o strecurătoare prin zeama neagră, mâloasă, a unei cutii de tablă de 5 litiri, nu pescuieşte nimic şi zice “Îmi pare rău, mai târziu!...”.