Prunăriul

A fost cel mai important palton din viaţa mea.
Din stofă de lână, de culoarea prunei.
Venise în ţară călătorind cu vaporul şi-l primisem la vama Gării de Nord, într-o cutie mare de carton, împreună cu alte mărunţişuri, pentru Crăciun.

Vameşul a spintecat cu un cuţitaş banda adezivă şi-a rămas cu ochii aţintiţi în interior, tăcând încurcat.

M-am uitat şi eu, să văd ce-mi pusese nebuna, ce porcărie subversivă îl înţepenise în aşa hal.

Exact în mijloc, ca un ou într-un cuibar, se odihnea un pacheţel tip cadou, cu fundă şi un bilet pe care scria “pentru vameş”.
Ne-am intersectat privirile. A lui, ostilă. A mea, jenată.
Părea o provocare , din partea cuiva trăitor în altă lume, care nu voia să respecte aparenţele socialismului nostru onest.
“Ce-i aici?”, s-a răstit el.
“Nu ştiu, trebuie desfăcut, să vedem.”
Încă ezita.
“Haideţi, l-am îmboldit eu, scrie clar că e pentru dumneavoastră!”
A rupt hârtia şi a mototolit dedicaţia.
Era un parfum de damă, nu prea scump, dar cunoscut.
A urmat micul circ al refuzului său şi al insistenţelor mele. La drept vorbind, abia aşteptam să răscolească tot coletul, să văd ce primisem eu, dar vameşul pierdea timpul cu izmeneli principiale.

Într-un târziu, pe sub ciocolate, conserve şi ţigări, a apărut şi paltonul.
Îl visam de două luni. Îmi fusese povestit în scrisori, explicat în cele mai mici amănunte , încă puţin şi-mi trecea iarna fără el…
Cum l-am zărit, am lăsat ruşinea deoparte şi l-am luat în braţe aşa cum era, împăturit, ca pe-un ursuleţ de pluş.

Vameşul completa la hârtii.

De bucurie, i-am cedat majoritatea dulciurilor. A mormăit ceva în genul “Pe-ăsta o să vi-l trec la haine uzate”. Mi-am călcat pe suflet, renunţând şi la două pachete de ţigări.

În final mi-a spus “Să-l purtaţi sănătos!”

Timp de o lună, exact asta am făcut. L-am purtat sănătos. Zi de zi. Îmi plăcea la nebunie şi aveam impresia că-mi aduce noroc, că sunt mai frumoasă, mai deşteaptă, mai bună, mai fericită în el.
Era cel mai drăguţ palton din primii mei 29 de ani, primul pe care-l tratam cu grijă şi-l puneam seara pe umeraş.

Pe 23 decembrie 1989, pe la prânz, norocul şi inspiraţia m-au părăsit brusc, deşi eram îmbrăcată cu prunăriul.

Auzisem că se trage în faţa Ministerului Apărării Naţionale şi am ales alt drum, pe la Ho Şi Min. Mă puteam duce spre casă pe jos, pe o variantă sigură, chiar dacă ocolitoare, dar departe de schimbul de împuşcături.
Ghinion: tocmai se mutase teatrul de război, inexplicabil, vreo cinci sute de metri mai încolo, adică pe unde umblam eu.

Când a început focul, chiar n-am ştiut ce să fac, nu era nimeni pe stradă, doar eu şi stâlpul iluminatului public - doi fraieri în picioare.
Atunci a venit în fugă un om din spate, m-a trântit la pămînt, abia am apucat să mă sprijin în palme şi mi-a zis, “Repede, târâş!...Lângă gard.”

M-am mişcat nespus de priceput, pentru cineva care nu făcuse un minut de militărie. Am început să plâng. Omul mi-a zis să tac, că n-au nimic cu noi şi cum se potolesc, plecăm. “Da’ cu cine au?”, l-am întrebat printre sughiţuri, gândindu-mă, absurd, că e prima oară în viaţa mea când stau cu obrazul pe asfalt, în murdăria străzii şi nu mi-e scârbă.
“Cu dracu’ să-i ia, au!... Când îţi spun eu, fugi până la maşina aia.”
“Şi dumneavoastră?” - m-am smiorcăit, înspăimântată şi politicoasă. “Şi eu, normal!”

Am făcut exact cum zisese el şi am scăpat teferi amândoi.

Pe la Favorit ne-am despărţit. Eu încă mai plângeam, fără motiv de-acuma.

Până acasă m-am potolit şi mă şi vedeam aşezată la masa din sufragerie, eroina de la Ho Şi Min, povestindu-mi aventurile în plenul familiei.

Numai că cea care mi-a deschis uşa a fost bunică-mea, care m-a certat îngrozitor că n-am pic de grijă cu lucrurile mele, că până şi paltonul ăsta, nou-nouţ, despre care pretindeam eu că-mi place, deja arată ca şi cum m-aş fi târât cu el pe jos.
Şi toată relatarea mea s-a rezumat la un trist “Păi…da!”